Un autor complet, cunoscător profund al naturii umane în extraordinara ei complexitate este Péter Esterházy, subtil constructor de lumi ficţionale la intersecţia istoriei cu ficţiunea. Inovator în ceea ce priveşte structurile epice, Esterházy reinventează limbajul în paginile Harmoniei caelestis pe măsură ce forjează un nou tip de roman. Asumîndu-şi o deplină libertate în raport cu convenţiile genului, romancierul pulverizează coerenţa şi cronologia, instituind logica intermitentă a memoriei ca principiu esenţial al construcţiei romaneşti. Nu timpul interior determină succesiunea episoadelor, a scenelor şi a personajelor în „povestea“ din impresionantul roman publicat în 2000 şi apărut anul trecut în excelenta traducere a Anamariei Pop, ci ritmul sincopat al istoriei, generatoare deopotrivă de continuitate şi discontinuitate, de tragedii familiale şi drame colective. Concepută ca un diptic, Harmonia caelestis conţine 371 de „Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterházy“ şi 201 secvenţe reunite sub titlul „Confesiunile unei familii Esterházy“: de-o parte, genealogia deopotrivă mitică şi istorică a marii familii al cărei nume „vine de la Luceafăr“, de cealaltă parte, istoria ultimelor patru generaţii Esterházy, al căror destin e brutal deturnat de comunism. Cel care formulează, succint şi foarte exact diagnosticul unei epoci, este străbunicul, ale cărui confesiuni alternează cu relatările autorului-narator, cu cele ale bunicului şi ale tatălui, prinşi, cu toţii, în plasa unei istorii lipsite de orice măreţie: „comuniştii vor pierde pentru că i-au declarat război lui Dumnezeu. (...) Pe termen lung, Sterk şi camarazii lui de idei sînt condamnaţi la pieire, pe termen scurt, eu am pierdut deja totul, mi-a rămas doar curiozitatea (şi puţină frică de moarte!).“ Drama familiei Esterházy reflectă, în fond, destinul frînt al unei întregi naţiuni, soarta reprezentan