Viaţa este ceva care merită trăit. E o experienţă personală, irepetabilă, unică. Poartă amprenta persoanei tale până la sânge, amestec de speranţă, disperare, violenţă şi tâmpenie ridicată pe culmile absolutului.
De exemplu, Dinamo a mâncat bătaie la fotbal cu doi la zero de la Unirea Urziceni. Nu că "şi ce dacă?"!!! Pentru că nişte oameni definiţi a fi având un ideal în viaţă pentru care, au dovedit-o, sunt gata să-şi verse sângele, să-şi lase familiile orfane au purces la a-i zvânta în bătaie pe jucătorii propriei echipe, care s-au dovedit neputincioşi în faţa adversarilor. Nu e lucru mic! Nu e de colea ceea ce au făcut idealiştii dinamovişti. Pentru că în faţă ("şi în mod previzibil", ar adăuga un cinic fără nici o perspectivă asupra sacrificiului de sine) le-au stat trupele speciale de intervenţie ale Jandarmeriei. Un fel de robocopi, cu căşti, veste, cotiere şi scule de folosit împotriva omului neînarmat.
Acum, secvenţă de viaţă, bucăţică ruptă din realitate, imortalizată pe camerele de luat vederi ale televiziunilor. În fund, pe trotuar, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi, plin de sânge, flancat de arătările alea mascate, un dinamovist spune: "Băi nene, ne-au bătut de ne-au zăpăcit".
Cine râde e fraier şi nu are nici un pic de sensibilitate! În afirmaţia asta este cuprinsă esenţa a tot ceea ce are mai înalt condiţia umană: sinceritatea deplină, cavalerismul şi spiritul de sacrificiu. Dinamo versus Unirea Urziceni, sau invers, a trebuit să aibă loc pe teri-toriul României pentru a ne demonstra nouă, celorlalţi, prin puterea exemplului, că în spaţiul carpato-danubiano-pontic mai există bărbaţi adevăraţi. Că nu toţi suntem nişte laşi, nişte sclavi ai intereselor meschine priponite în curtea casei, legate de tot ceea ce este la îndemână, raportate exclusiv la persoane care nu au altă calitate decât cea de soţie, mamă, ta