La două decenii de la masacrul din Piaţa Tiananmen, liderii chinezi îngroapă istoria în uitare. Studenţii care au sfidat tancurile au murit, au fugit ori s-au pierdut în anonimatul comunist. Sursa: Reuters

Wang Dan este - urmează un cuvânt strălucitor şi insuficient - un erou. Acum douăzeci de ani a fost în prima linie a mişcării prodemocratice din Piaţa Tiananmen. „Mă simt mândru de fiecare dată când mă gândesc”, obişnuieşte să spună când îl caută jurnaliştii occidentali pentru interviuri. Aşa a spus şi acum câteva zile pentru France Presse (AFP). Se ştie: „a fi mândru”, fără voie de la Partidul Unic, mai mult, chiar împotriva Partidului Unic, costă. Comuniştii chinezi l-au uitat şapte ani în puşcărie, apoi în 1998 l-au invitat, destul de brutal şi previzibil, în exil. Acum trăieşte în Statele Unite şi este doctor în istorie la Harvard.

În China, istoria a fost mai puţin norocoasă. „Evenimentele” din iunie 1989 au un destin postum tragic: când nu sunt pur şi simplu ignorate, sunt rescrise în sensul dorit de Partid. „Mişcări contrarevoluţionare”, aceasta este eticheta oficială. Sub ea stau, la un loc, dramele şi curajul unor tineri care acum douăzeci de ani, când ei aveau douăzeci-douăzeci şi ceva de ani, au vrut să schimbe lumea.

Există doar cenzură

Suntem pe 15 aprilie 1989, când o veste tragică şi contagioasă loveşte China: Hu Yaobang, lider reformist al Partidului Unic, a murit. Chinezii se strâng în Piaţa Tiananmen, se înfurie şi plâng. Pe 27 aprilie, Wang Dan ţine un discurs mobilizator, explicit şi fatal: „Vom lua din mâinile acestei găşti de oameni vechi puterile democraţiei şi libertăţii, pe care ni le-au răpit!”. Pe 3 iunie, Piaţa Tiananmen, cea mai mare din lume, inuman de mare, este invadată de tancuri. Armata era cu ei.

„Am pierdut mult, dar am şi câştigat mult”, crede astăzi Wang Dan. Mişc