Înainte de 1989 nu puteai face un pas în cariera profesională dacă nu erai membru al partidului unic. Înregimentarea începea din facultate, cînd studenţii cu medii foarte mari deveneau, aproape automat, membri de facto ai partidului comunist român, deţinători ai carnetului roşu care, deşi nu garanta o evoluţie profesională ulterioară, te lăsa, cel puţin, să visezi la posibilitatea unui doctorat sau a unui post într-un institut de cercetare, la vreo editură sau chiar în învăţămîntul superior. Un singur coleg de generaţie, cu rezultate excelente, a avut curajul să spună „nu!“ invitaţiei de a deveni membru de partid – Caius Dobrescu –, fără ca gestul lui să aibă urmări dramatice, semn că pînă şi partidul unic tolera valorile neînregimentate. După douăzeci de ani de democraţie originală, actuala coaliţie de guvernămînt a reuşit performanţa incredibilă de a înlocui criteriul competenţei profesionale cu cel al apartenenţei la un anumit partid politic – unul dintre cele două aflate azi la guvernare. În pofida declaraţiilor de bune intenţii ale reprezentanţilor PDL şi PSD, operaţiunea „deconcentratelor“ este o întoarcere în era PCR – adică Pile, Cunoştinţe şi Relaţii. Schimbarea tuturor şefilor din instituţiile locale – directori din inspectorate şi unităţi şcolare şi sanitare, printre altele – ori de cîte ori un partid sau o coaliţie politică preia puterea la nivel central nu poate avea alt efect decît politizarea unor domenii care ar trebui să rămînă în afara jocurilor politicianiste. Ceea ce ni se livrează acum pe post de reformă este, de fapt, brevetarea traseismului politic ca mod de supravieţuire şi a traficului de influenţă ca metodă de lucru. Despre ce fel de reformă se poate vorbi însă atunci cînd directorii unor instituţii culturale, de învăţămînt sau sanitare sînt schimbaţi pentru că nu sînt membri ai partidului aflat la putere sau pentru că – din diverse