Neajunsul volumelor colective stă în inegalitatea de ton şi în disproporţia de viziune. Căci mai mulţi autori nu înseamnă mai multă perspicacitate, ci doar mai multă incoerenţă. Prins în hotarele acestei fatale eterogenităţi, ochiul îţi este silit să sară de la un stil la altul şi de la o temă la alta, ca într-o alergare făcută pe un teren accidentat. Toate aceste denivelări epice îţi obligă mintea la dureroase adaptări estetice, sub presiunea unor ruperi de ritm pe care umoarea fiecărui autor le imprimă cuvintelor. Şi astfel, în locul unei creşteri narative desfăşurate sub arcuşul unui singur scriitor, te pomeneşti asaltat cînd de o diversitate năvalnică şi înghesuită, cînd de o curgere bleagă şi astenică, după cum temperamentul din care s-au ivit a suferit variaţii ale intensităţii dramatice.

Singurul mod prin care un astfel de bazar epic poate risipi senzaţia de pestriţătură dizarmonică este prezenţa unor bucăţi reuşite. E îndeajuns ca, în masa eclectică a studiilor adunate, să dai peste două-trei tresăriri de bun-gust, pentru ca impresia de zbatere zadarnică în vîrtejuri de melasă să dispară. Şi cînd ai norocul să descoperi asemenea delicatese, atunci nu poţi decît să te lauzi pentru răbdarea de a fi continuat lectura, neînchizînd cartea după primele pagini. Straniu este că gustul textelor reuşite se simte imediat. Este ceva, în cadenţa cuvintelor, în ingeniozitatea lexicală sau în ascuţimea tonului, care împrumută frazei nuanţele unei miresme plăcute.

Volumul coordonat de Alin Gavreliuc, Alin Tat şi Ciprian Vălcan are atît defectul inerent unui tom colectiv cît şi calitatea pomenită mai sus: cîteva trufe risipite într-un steril amalgam tematic. De aceea, chiar dacă dorinţa autorilor de a-şi vedea publicate contribuţiile poate fi înţeleasă pînă la un punct, obiceiul volumelor făcute în devălmăşie ar trebui descurajat, şi asta în ciu