Gloria şi imensa popularitate şi credibilitate a viitorului mareşal (in 1930) Alexandru Averescu s-a născut din modul in care a comandat in vara anului 1917 operaţiile Armatei a II-a la Mărăşti şi Oituz şi din felul cu totul special in care a ştiut să se apropie de ţăranii-soldaţi din tranşeele Primului Război Mondial.

Uriaşa sa autoritate in rândul subordonaţilor avea ceva mistic, raspunsul „Aşa ne-a cerut generalul Averescu" devenind incă din 1907 argumentul suprem pentru executarea intocmai a ordinelor sale. Din păcate, foarte puţini dintre actualii generali români au comandat in tinereţile lor trupe prin teatrele de operaţii multinaţionale in care a fost angajată armata română in ultimele două decenii in Somalia, Angola, Albania, Bosnia, Kosovo, Afganistan şi Irak. Majoritatea, din cauza necunoaşterii limbilor străine şi a procedurilor NATO şi ONU, s-a mulţumit cu cât mai frecvente vizite cu un pronunţat caracter protocolar prin teatrele de operaţii, vizite aducătoare de diurne in valută şi chefuri scăldate in whisky pe banii peace-keeperilor români, cu ochii umectaţi de şansa de a ciocni un pahar cu „dom general".

Veleităţile politice par să facă parte din profilul-standard al generalului român din toate timpurile, poate şi pentru faptul că accederea la acest grad depinde, in mare măsură cel puţin, de bunăvoinţa civililor aflaţi la putere. Generalul Alexandru Averescu a avut incă din tinereţe ambiţii şi proiecte politice, cărora le-a dat curs imediat după ce şi-a incheiat destinul de profesionist al armelor, devenind in perioada interbelică şef de partid, de trei ori prim-ministru şi apoi consilier al Coroanei. Asemenea, toţi foştii şefi ai Statului Major General Român (şi nu numai ei), după ce au trecut in rezervă, au fost atraşi – intr-o formă mai deschisă sau mai discretă - spre o carieră politică, dar tuturor acestor trasee