Laurentiu Ulici stia sa se joace. Nu ma gandesc numai la jocurile propriu-zise – bridge, sah, table, pocker – la care nu avea egal in lumea scriitoriceasca, ci si la gandirea lui combinativa, la practicarea curenta a paradoxului, la arta construirii unor teorii fanteziste.

Intr-o vara, la mare, Laurentiu Ulici statea pe terasa si ma admonesta cand ma vedea indreptandu-ma catre mare cu cearsaful de plaja in mana:

– Ce faci, dom'le?! De asta ai venit la mare, ca sa mergi la plaja?!

– E o exceptie, ii spuneam. Numai azi. De maine imi revin.

Era un om fundamental bun. Cand se supara devenea, ca toti oamenii cu adevarat buni, comic. Supararea lui era neverosimila, nu i se potrivea, parea un exercitiu actoricesc.

In biroul lui de presedinte de la Uniunea Scriitorilor, suporta cu stoicism vizitele tuturor celor care voiau sa-l viziteze, unii dintre ei atat de enervanti incat altcineva in locul lui i-ar fi dat imediat afara, nu pe usa, ci pe fereastra. Dar Laurentiu Ulici avea rabdare cu ei si continua sa-si indeplineasca multiplele obligatii in mijlocul peroratiilor si vociferarilor, care luau uneori amploarea unui vacarm.

Era amuzant sa-l asculti dezvoltand teorii – literare sau politice – cu o inepuizabila placere a constructiei fanteziste de idei. Fiecare discutie cu el era si un joc, in care lui ii revenea rolul de „magister ludi".

Mi-aduc aminte o imprejurare in care si-a folosit aceasta capacitate de a demonstra orice, chiar si contrariul a ceea ce demonstrase cu o clipa inainte.

Intr-o primavara, a organizat un concurs de sah pentru scriitori, la Sinaia. M-a invitat si pe mine, intrucat de multe ori, intalnindu-l, ii declaram, provocator, ca joc mai bine decat el. Voia sa-mi demonstreze, practic, ca e invincibil, asa cum sustineau multi scriitori (indoctrinati, bineinteles, tot de el). A facut rost si de bani pentru premi