Intr-o tara in care „Fiecare pentru sine!" si „Dupa mine potopul!" par sa fi devenit lozinci nationale; intr-o tara in care exhibarea pe orice cale si in orice fel pare sa fie principala, daca nu unica preocupare a covarsitoarei majoritati a persoanelor publice; intr-o tara dominata de fatalism si nihilsm, in primul rand pentru ca asa vor jurnalistii-hiene care in mod vizibil se bucura sa faca profetii catastrofice si juiseaza atunci cand – eventual – li se implinesc; in aceasta tara au aparut, in ultimele luni, doua voci stinghere. Doua voci care, complet impotriva curentului, cred ca omul, in esenta lui, ramane frumos si trebuie incurajat sa-si afirme calitatile, sperantele, bucuriile – atatea cate sunt. Doi oameni care, complet impotriva curentului, nu numai ca vorbesc despre astfel de lucruri, dar sunt decisi sa si intreprinda ceva. Despre unul dintre ei am vorbit deja in aceasta rubrica: Dan Puric. Celalat se numeste Tudor Chirila. Tanarul actor reconvertit in muzician marturiseste, prin ceea ce face si felul in care vorbeste, ce educatie a primit de la parintii sai, actrita Iarina Demian si regretatul cronicar sportiv – de fapt, ar trebui sa spun scriitor, caci cel putin „Viata la puls 200" este un excelent volum de proza – Ioan Chirila. Cand fiul lor a fost invitat, in urma cu cativa ani, la emisiunea „Lumea citeste", moderata de Ioan T. Morar, pe scaunul vedetelor din showbiz care, pana atunci, marturisisera ca n-au prea avut timp de lectura in viata asta, s-a rupt filmul: Tudor Chirila era in largul sau sa faca o comparatie intre tendintele romanului european contemporan si cele ale fratelui sau de peste ocean... Nu de mult, a publicat pe blogul sau o minunata Scrisoare catre liceeni. Am citit-o simtind cum mi se face pielea de gaina si am stiut ca va circula cu forta unui manifest revolutionar (de altfel, si eu o primisem pe mail). S-a adeverit. La ora