Miercuri am „făcut documentarele“. „Cetăţeanul Havel” e, în acelaşi timp, prea lung (2 ore – din 13 ani de filmări!) şi prea scurt pentru a înţelege altceva despre Vaclav Havel decât că e simpatic, că nu-i place să fie pozat la ţol festiv şi că ciupeşte uneori contrabasul. Îl vedem pe fostul disident, devenit preşedinte, primindu-i pe Clinton & Albright şi ducându-i într-un club praghez unde Clinton a cântat „Summertime“ pe saxofonul primit cadou de la Havel. Apoi, primindu-i pe Rolling Stoneşi la palat şi dându-le adresa celui mai bun restaurant din oraş.
Apoi venind la Bucureşti ca să primească un „doctor honoris causa“ (cu Emil Constantinescu pe post de figurant mut) şi făcând, în avion, această remarcă: „Toţi cei care sunt invitaţi în România primesc asta!“ În sală s-a râs, normal. Dar filmul, deşi te introduce anecdotic în culisele puterii (de la Praga la Washington), nu sare de nivelul unui bun reportaj. Charisma lui Havel e ceea ce-l vinde.
În „Valentino: Ultimul împărat”, cel mai celebru creator de modă din lume (acum în vârstă de 77 de ani) e urmărit de camera lui Matt Tyrnauer timp de doi ani – între iunie 2005 şi iulie 2007 -, înregistrând pregătirile anturajului pentru sărbătorirea capriciosului creator la cei 45 de ani de carieră.
Filmul te orbeşte cu strălucirea unui lux pentru care Valentino nu-şi cere nicio scuză şi te amuză cu megalomania unui personaj pe care extravaganţele îl fac, paradoxal, destul de simpatic. Un film de la care ieşi uluit ca după un basm „haute couture“. De la „La noapte dorm la Hollywood“ am plecat să dorm la hotel.
