Ana Maria Cojocaru, Bucureşti. "Vă citesc încă de când eram elevă (acum sunt studentă). Vă apreciez foarte mult, dar nu înţeleg ce vă face să scrieţi de o viaţă întreagă. Eu, dacă am de scris un e-mail, amân cât pot, detest să compun fraze. Dumneavoastră de ce scrieţi? Pentru bani? Pentru că vă obligă profesia? Din pasiune? Vă rog foarte mult să-mi răspundeţi sincer.".

De câte ori am citit răspunsurile scriitorilor la întrebări de genul "De ce scrieţi?" am fost dezamăgit. Mi se părea că toate acele răspunsuri sună fals, că n-au nici o legătură cu realitatea, că fac parte dintr-o politică a promovării propriei imagini sau doar dintr-o retorică a condiţiei de scriitor, folosită mecanic. "Scriu fiindcă n-aş putea trăi fără să să scriu.", "Scriu pentru a spori, cu mijloacele mele modeste, frumuseţea lumii.", "De fapt nu scriu eu, prin mine se exprimă o conştiinţă superioară." etc., acesta este genul de filosofări-poetizări de care mă simt cu totul şi cu totul străin.

De ce scriu? Caut un răspuns în adâncul conştiinţei mele. Vreau să trec dincolo de straturile de explicaţii convenţionale care mi s-au sedimentat de-a lungul timpului în minte. Sap, sap şi dau doar de sterilul mitologizărilor succesive, preluate de la alţii sau practicate de mine, la diferite vârste, pentru a-mi lua avânt existenţial ori pentru a mă apăra de dezaprobarea celor din jur.

De ce scriu? De ce dracu' scriu de o viaţă întreagă, când sunt atâtea altele de făcut pe lume? Mă uit în oglindă şi văd un bărbat masiv, care ar putea să taie copaci în pădure sau să împingă un tun prin noroaiele patriei şi care, în loc să se ocupe de aşa ceva, stă toată ziua gârbovit la masa lui de scris, cu cearcăne la ochi din cauza nopţilor nedormite, şi combină la nesfârşit cuvinte.

Înainte de a începe să scriu, am compus versuri - oral. Am fost un creator... folclo