Oarecum neliniştit, dl Ion chelnerul, cum i se zicea mai nou în oraş, cu respect pentru că vorbea trei limbi străine, şi-a amintit cu o zi întîrziere că făcuse 40 de ani. Nu-şi sărbătorea ziua de naştere, totuşi cînd adăuga un an avea grijă să-şi spună cîteva cuvinte de încurajare, de unul singur, şi să bea un pahar cu ceva tare, să parafeze aceste încurajări. Continua să spere că într-o zi va deveni şef de sală la Athénée Palace sau la Capşa sau că îşi va deschide în Bucureşti propriul său restaurant, mic, dar cu grădină, într-un cartier mai de Doamne ajută. Renunţase de cîţiva ani la marele lui vis, de a deveni patron de cabaret la Budapesta. Ionică accepta că nu era un om chibzuit, dar oricît de econom ar fi fost, dacă nu i se ivea prilejul unei mari lovituri, din salar şi din bacşişuri nu avea de unde să deschidă nici măcar aici, în Medgidia, un restaurant pe strada principală. Nu-l invidia pe Fănică, dar se simţea cam năpăstuit de soartă că îl ajuta pe acest ţăran ambiţios să facă avere, iar el nu strînsese în bancă nici cît să cumpere tacîmurile şi vesela pentru o cîrciumă fără pretenţii mai pe la marginea oraşului. Îşi încercase de cîteva ori norocul la Cazinoul din Constanţa, după ce-şi pierduse slujba de la Orient Express. Pe atunci ar fi putut deschide un restaurant în Bucureşti, dar el voia cabaret la Budapesta, să umble în frac printre clienţi subţiri obişnuiţi cu şampanie şi caviar şi care să nu se uite chiorîş la tacîmurile de peşte. Fănică îl plătea bine, dar nu destul pentru gusturile lui rafinate pe transatlantic, la clasa I, şi lustruite în Orient Express. Nu înţelegea cum Fănică tocea de ani de zile două costume de haine - nici alea de soi - şi se îmbrăca zile la rînd cu aceeaşi pereche de pantaloni pînă le făcea burlane la genunchi. Îl convinsese să-şi cumpere nişte pantofi de comandă, dar nu să-i şi încalţe. Umbla cu nişte gioarse cu scîrţ