Ştiu la fel de bine ca voi de ce nu mai vreţi să votaţi. V-au minţit, sunt mulţi şi ticăloşi, şi egoişti şi cinici, şi inculţi şi laşi.

Nu le pasă, ştiu, ştim. Există acolo, naufragiaţi pe listele unor partide ipocrite şi detestabile, ceva fragil ca speranţa: câţiva oameni civilizaţi, nişte oaze într-un deşert de clovni demagogi care jonglează cu promisiuni fantastice. Nici măcar despre ei nu e vorba. Povestea e mai lungă şi mai complicată.

Luxul de a sta acasă şi de a nu face nimic pare astăzi vechi de când lumea. E o iluzie scumpă. Înainte de revoltele noastre bombănite au fost o simfonie de gloanţe şi bombe adevărate, tăcerea definitivă a cadavrelor şi un vis frumos ca un cântec de John Lennon.

Europa, cum e acum, mai unită şi sigur confuză, s-a urât şi s-a ciopârţit destul. A înţeles greu filosofia greacă. Ce au spus, de fapt, toţi anticii care au spus ceva, de la Platon la Aristotel? După democraţie urmează tirania şi mare lucru de făcut nu e, decât să cauţi acel amănunt solid şi decisiv care s-ar traduce prin „stabilitate”. Legile aproape sacre şi greu de găsit care să permită schimbarea fără violenţă a unui set de conducători cu altul. Au trecut secole şi a venit modernitatea cu toate darurile ei câştigate cu sânge, lucruri cărora ne-am obişnuit să le spunem drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Democraţia a fost cea mai eficientă şi singura care le-a garantat. De aceea au ieşit oamenii pe străzi strigându-şi demnitatea. Pentru ea a oprit chinezul acela atât de slab şi de puternic o coloană de cincizeci şi nouă de tancuri în dimineaţa zilei de 5 iunie 1989. Imaginile mint: nu era singur, avea în spate o lume întreagă îngrozită, fără curaj. Pentru ea au lovit germanii Zidul până l-au spulberat, pentru ea şi-au fluturat românii cheile (cheile acelea pe care generaţia mea le-a purtat toată copilăria