Unul dintre cei doar doi evrei rămaşi în Drobeta Turnu Severin a trecut peste greutăţile vieţii cu credinţă şi optimism şi încearcă să păstreze vie memoria obştei din care face parte. Iosif Lazăr este dovada faptului că spiritul învinge materialul.

Iosif Lazăr s-a născut într-o familie săracă şi numeroasă. A locuit împreună cu părinţii şi cu cei trei fraţi şi două surori într-o casă cu chirie, într-un colţ al Severinului, oraş în care pe atunci se aflau peste 1000 de evrei. Copilăria i-a fost scurtată de agenţii de la „Siguranţă”, aşa cum se numea atunci „Securitatea”, care l-au luat din sânul familiei, noaptea târziu, pentru a-l duce la muncă silnică. Se întâmpla în 1941. Mai mulţi evrei severineni au fost ridicaţi şi duşi în Arad, unde au fost supuşi la muncă, umilinţe şi bătăi crunte.

Bătut cu biciul

„Trebuia să săpăm zilnic, de la 6 dimineaţa la 6 seara, iar dacă nu terminam norma, nu mâncam nimic în ziua respectivă”, mărturiseşte Lazăr. Acolo, în vestul ţării, copilul Iosif Lazăr şi-a început maturizarea, venită brutal şi prea devreme. A dormit pe paie şi mânca doar pâine şi apă. Ca totul să fie complet, a luat multe bătăi cu biciul şi a îndurat umilinţe şi chinuri greu de imaginat. Comandantul de acolo obişnuia să meargă călare şi să aleagă 40-50 de oameni pe care-i biciuia. „Ţin minte că odată erau -27 de grade afară când m-a ales şi pe mine. După primele lovituri n-am mai simţit nimic, iar apoi am stat 12 zile în spital, întins pe burtă”, spune cu amărăciune în glas, Iosif Lazăr.

Drumul către casă

Fratele său mai mare, Nicu, a fost condamnat la moarte pentru că ar fi fost „nesupus”, stabilindu-se să fie împuşcat pe data de 28. Pe 23 august a venit însă armistiţiul şi astfel a scăpat ca prin minune. „Aşa a vrut bunul Dumnezeu”, crede Iosif Lazăr. După eliberare, fiecare fost prizonier trebuia să se descurce, aşa că au plecat pe jos