În 1914 Mihai Codreanu publică, la Viaţa Românească, Statui, volumul de sonete pentru clasici şi clasici în viaţă. După două decenii (ar fi de căutat semnificaţiile acestui interval nostalgic şi solemn...), Eugen Ionescu publică, la Vremea, Nu. Avea 25 de ani, şi poftă să îmbrîncească statuile. Poftă pe care i-o dăduse Perpessicius, răspunzînd cu un NU fără alte nuanţe încercărilor lui la Poşta redacţiei Universului literar.
Partea întîi e o punere împreună a lui cu doi poeţi şi un romancier. Dintre cei mai buni pe care i-a dat răstimpul dintre războaie: Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu. Exerciţii de critică a criticii, mai degrabă decît răfuieli cu direct vizatul, sînt aceste lovituri de daltă. De pildă, Lovinescu, Cioculescu, Aderca intră, victime ale verdictelor lor, în boxa acuzaţilor, în solidar cu Arghezi. Nici o relaţie omenească, dincolo de literatură - ignoră, pare-se, tînărul lor confrate, că scriitorii, dacă statui, de bună seamă, nu sînt, trebuie că sînt oameni - nu scapă de refec: "Dragostea este împărtăşită: d. Arghezi îl cheamă acasă. Îi trimite comisionari. Vrea să-i vorbească. S'au văzut eri, nu s'au văzut azi, au să se vadă mâine." (despre Şerban Cioculescu, n.m.). Continuă pe multe pagini această combatere a iconodulilor, în sine utilă, îmbrăcînd, din loc în loc, haina absurdului aprobator din Titanic Vals. Lovinescu schimbă o idee cu Camil Petrescu, apoi ideea acestuia pe una de-a lui Aderca, în fine, convinge pe un anonim de justeţea tezei pe care el însuşi o contrazisese. Într-un sfîrşit, ajunge Ionescu şi la analiza pe text. Piesa de rezistenţă, clintită de pe soclu, e Duhovnicească. Limbajul - numeroşi sînt cei cărora, la urma urmei, Arghezi nu le-a spus mare lucru - e mai puţin spumos decât în perdaful tras exegeţilor. Două sînt capetele de acuzare: supralicitarea calităţii de inovator al limbajului a lui Arghezi, şi
