Mult timp mi-am tot bătut capul cu o întrebare: la ce capitol al vieţii de individ stă cel mai prost românul? Şi, vrând-nevrând, mai mult nevrând, am ajuns la concluzia că unul dintre marile lipsuri ale românului este ceea ce occidentalii consideră ca fiind piatra de temelie a individualismului: atitudinea.
Da, oricât de nepopulist ar suna, românului îi lipseşte cu desăvârşire atitudinea. Atitudinea în idei, atitudinea în credinţă, atitudinea în viaţa publică şi, cel mai grav, atitudinea în adevăr. Ăsta pare a fi handicapul-blazon şi sursa de continuă smiorcăială a lui. Dar să nu fiu rău înţeles, iau în considerare şi micile excepţii. Mici excepţii care au fost mereu etichetate drept: nemernici, leneşi, gură-cască, schizofrenici, schizoizi, anarhişti şi alte asemenea păcătoşenii ale elementului antisocial, doar pentru că nu au proslăvit fiţele norodului.
Această lipsă de atitudine nu vizează în special prezentul acestei epoci a resentimentului marxist pe care o trăim, ci pare a veni din vremuri imemoriale, din străfundul istoriei acestui popor, constituind poate "gena" lui spirituală, şi având, cu siguranţă, toate şansele să atingă anvergura unei veritabile tradiţii istorice. O tradiţie nu tocmai vopsită în culorile curcubeului, aşa cum dezvăluie de la sine. O tradiţie în care românul a "tăcut" şi a "executat". Turcii şi ruşii ştiu de ce...
De fiecare dată când privesc în jurul meu, citesc în ziare sau mă uit la televizor asist la un tragic spectacol al fugii cu coada între picioare. Văd o masă amorfă şi încruntată, care aşteaptă să fie modelată de oricine se nimereşte. Un popor împăiat cu acte normative, un popor de plastilină, ofuscat peste măsură că dolarii nu cresc în copaci şi că Gigi Becali nu poate preschimba apa-n vin. O Românie ce stă să pocnească de atâta ură şi neputinţă. O societate a "trasului cu ochiul" şi a "sâc!sâc!sâc!"- ul
