Era o prejudecată omenească înrădăcinată că trebuia întâi să fi murit şi că apoi, - judecat după faptele tale cele bune, riguros consemnate, - să fi fost primit în Paradis...
Prietenul meu, Mesagerul, îmi aranjase o scurtă vizită pe viu la locul râvnit. (Totul, - ca peste tot, - e să ai pile, - iar eu, măcar aici, aveam!)...
Trecerea fusese luată ca ceva excepţional...
Intră!, mă pofti Omicron fâlfâindu-şi aripile care scoaseră un zuruit, ca şi cum ele erau de gheaţă.
Cerul se colorase ciudat. Nu mai văzusem. Şi mi se făcuse deodată frig, începusem să dârdâi.
El mă privi şi păru a răsuci în aer ceva.
Temperatura urcă vreo câteva grade...
- Aveţi aer condiţionat?, am întrebat, cu mirare, revenindu-mi.
Aveau, - dar numai pentru năzuroşi, - spusese, - (cum făcusem eu impresia că aş fi...)
Ce voiam eu să văd; ce mă interesa?...
întâi, Grădinile Raiului - am spus - cu tot conţinutul lor...
- Păi nu aveţi Cişmigiul?! Sau Herăstrăul... E tot aşa...
Mesagerul făcea mişto de mine.
- Bine, dar măcar figurile..., oamenii...
Omicron zâmbea, - nu te-ai săturat de ei?... E drept, că, aici, arată altfel, - mai spălaţi, mai tunşi, mai bărbieriţi... mai disciplinaţi, însă ca mutre... Copiii se joacă, drăguţii de ei, ori stau în jurul unui Sfânt Părinte, care le predă catehismul sau le spune la poveşti...
- Nu asta am vrut eu să văd, parcă nu ştii?, l-am întrerupt. Ce, şi la voi sunt interdicţii?... Nu că aşi vrea să-l vizionez pe Cel de Sus, pe DUMNEZEU,... dar...
...în momentul acela, un Fulger formidabil tăie catapeteasma cerului cu o descărcare electrică teribilă îmbrăcând totul într-o lumină violacee, şi un tunet grozav ce-l făcu pe Onicron să-şi strângă aripi
