N-aş mai fi adus în discuţie această dilemă a societăţii româneşti post-decembriste dacă evenimente recente nu m-ar fi îndemnat s-o fac. Ne amintim cu toţii de bătăliile sângeroase purtate la începutul anilor '90 în jurul ideii de restaurare a monarhiei şi a felului cum persoana Regelui a împărţit societatea românească: pe de o parte, liber-cugetătorii lui Iliescu (flancaţi de securişti, turnători, indivizi total dezinformaţi şi resentimentari, şi urmaşii sărăntocilor de altă dată - ai leneşilor care şi pe vremea monarhiei o duceau prost), pe de alta, sub stindardul simbolic al lui Corneliu Coposu, cei care cereau revenirea la logica politică a Constituţiei din 1923. Din toate acestea s-a ales praful şi pulberea - nu în ultimul rând cu augusta contribuţie a familei regale.

Lucrurile nu s-au petrecut dintr-o dată şi n-au fost scutite de convulsii. Ce diferenţă enormă între imaginile Regelui şi Reginei din iarna lui 1990, când haidamacii lui Iliescu i-au împiedicat să intre în ţară, hăituindu-i ca pe nişte infractori periculoşi, şi cea din 2001, când, stând faţă în faţă, Iliescu îi pune protector-mângâietor mâna pe braţ Regelui! O întreagă istorie de compromisuri şi cedări, în urma cărora nu poţi decât să constaţi că la noi nici măcar o instituţie cum e monarhia nu merită prea multă stimă. Cine nu se respectă pe sine, n-are de ce să aştepte respectul celorlalţi. Cine se înhăitează cu huliganii, conferindu-le credibilitate, comite un păcat mortal.

Sunt cunoscute, de asemenea, motivaţiile care au dus la compromiterea singurei instituţii ce nu fusese încă terfelită în România: presiunea exercitată de membri ai Familiei Regale pentru a recupera bunurile confiscate de comunişti. Demersul era pe deplin legitim. La nivel simbolic, el a lăsat însă impresia unui târg jos, între samsari politici învăţaţi să pescuiască în ape tulburi. E, de altfel,