Când i-a apărut, în 1971, volumul Scriitorii şi înţelesurile vieţii (Minerva, 282 p.), selecţie din volumul Creatorii şi lumea lor (1943), opiniile critice exprimate asupra actualităţii acestor schiţe de critică literară - cum şi le numea Ovidiu Papadima - au fost împărţite. Dacă, spre exemplu, Nicolae Balotă scria, în România literară, că "cele trei până la patru decenii care au trecut de când Ovidu Papadima a publicat textele (...) nu au corupt deloc substanţa acestor articole şi eseuri. Dimpotrivă, contemporane cu operele pe care le comentează, ele au devenit un fel de răsfrângere a lor într-o conştiinţă vie", Mircea Popa, în Tribuna, scria că, dacă volumul "se vrea înainte de toate un Ťdocumentť pentru foaia de temperatură a vremii", dacă se vrea şi într-adevăr este, "sub alte aspecte însă critica practicată de Ov. Papadima prezintă un destul de ridicat procent de caducitate." Dată fiind selecţia prea parcimonioasă care s-a operat în 1971, din volumul din 1943, judecata critică formulată asupra demersului critic al lui Papadima n-a fost concludentă, pentru că s-a bazat pe un lot nu îndeajuns de reprezentativ. Chiar volumul din 1943, în mai mare măsură definitoriu pentru tipul de critică practicat de Papadima, pentru opţiunile sale, pentru strânsele sale legături cu gruparea de la Gândirea, era văduvit de multe pagini publicate de către critic în paginile acestei reviste, unde a semnat de vreo 220 de ori.

Există o unitate de abordare între critica sa literară practicată până în 1944, răstimp în care i-au apărut cărţile Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga (1942), Creatorii şi lumea lor (1943), Poezie şi cunoaştere etnică (1944) şi opera sa de etnolog, autor al cărţii O viziune românească a lumii (1941), nota lor comună fiind dată, pe de o parte, de convigerea criticului că făuritorul de artă "aduce cu sine o anumită viziune a lumii" şi pe