Format într-o epocă patetică, de un vitalism care a generat renaşterea interbelică, N. Steinhardt a pătimit mult într-o istorie prea vrăjmaşă. Şi s-a bucurat, ca om literar, şi de-o sfinţenie omenească.

Nu traseul criterionist al marilor congeneri (Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu etc.) este cel pe care se situează scrisul său, ci mai degrabă cel al moraliştilor francezi sau, şi mai aproape de realitate, pe terenul unde se împacă umanul-creştinesc, eticul şi esteticul, plenitudinar, cum spuneau tinerii interbelici, sau în stilul lui ingenios şi colorat: "spre zăpăceala şi ciuda exegeţilor, bucherilor şi învăţătorilor şi întru împlinirea sfintei dreptăţi". Eseistica lui erudită şi hedonistă se bizuie deopotrivă pe o mansuetudine franciscană şi pe o rară energie spirituală, de unde lectura amoroasă alături de un polemism ferm, dar cordial. Pendulează subtil între contrarii pe care le aduce într-un punct de convergenţă. Îi place să hoinărească "absolut slobod printre idei, imagini, cărţi, amintiri, vise", între etos şi patos, face caz de "lexicul heideggerian", de "incertitudini", de "nelinişte în faţa neantului", de "simţământul tragic al existenţei" etc. Pe de altă parte, votantul lui G. Călinescu şi prietenul lui Al. Paleologu, e un spirit critic de nuanţă galică, "literator de şcoală franceză", din stirpea ocărâţilor şi preţuiţilor E. Lovinescu, Zarifopol, Pompiliu Constantinescu. Aceştia din urmă l-au contrariat, după mai bine de cincizeci de ani, pentru că au declanşat pe vremuri o campanie împotriva scriiturii lui Vasile Pârvan. Aşa procedase şi zelatorul marelui istoric, G. Călinescu, care vorbea de aceleaşi cusururi, de "lungile declamaţii" ale lui Pârvan, de "divagaţii imposibile, de "solemnitate găunoasă şi gongorică". Replica lui N. Steinhardt ("pârâş" îşi spune) dată trioului amintit este mult prea aspră, aproape o diatribă, dacă n-am şti