Aveam 15 ani şi începusem să-mi doresc ceva... altceva. Alte haine, alte culori, alt aspect. Unghiile încă mi le rodeam, aşa că nu aveam ce colora, iar ochii... încercasem eu odată să îi creionez, dar am lăcrimat după aceea toată ziua. Aşa că variantele îmi erau limitate. Aveam la dispoziţie părul şi ciorapii fini (aceia de un bej hepatic) pentru vopsit şi câteva haine de modificat.
Era primăvară şi mă duceam la liceu cu geaca mea trois-quarts de un banan pal, cu guler tunică şi mânecă raglan, strangulată în zona coapselor ca un borcan cu gogoşari decoloraţi. (Cred că de-atunci urăsc sincer rozul pal, bejul pal, bleu-ul pal şi toate griurile pale, paletă acromatică din industria textilă socialistă - adresată comerţului intern - care voia să ne uniformizeze, pălindu-ne pe toţi cu o jalnică lipsă de culoare).
Culori erau... Renumitul Galus se găsea la metalo-chimice în variante, de la roşu şi albastru la oranj şi verde smarald. E adevărat nu prea aveam ce face cu plicurile multicolore, deşi le sorbeam din ochi. Gecile nu le puteam vopsi în oală, bluzele erau, în copleşitoarea lor majoritate, din plastic, pe care nu se prea prindea culoarea - şi, oricum, vopseaua aia nu se prindea uniform pe nimic... sau nu mă pricepeam eu. Dar asta nu mă putea opri. Mi-am făcut ciorapi verzi şi albaştri, chit că nu aveam la ce să-i port. Să fie. Ieşeau în degrade, dar nici asta nu conta, măcar aveau ceva culoare.
În afară de lipsa culorilor, hainele mai aveau pe-atunci o calitate: erau înfiorător de bătrânicioase. Mai ales fustele şi rochiile... toate îţi treceau bine de genunchi, dar nu suficient de bine, să ajungă spre gleznă. Nici lungi, nici scurte, nici conice, nici pe bie. Stilul sac. Puteai să porţi la fel de bine un halat de atelier. Dar aveam eu ac de materialul lor.
O singură fustă a scăpat. O fustă de stofă cu pliseuri ma
