Extaticul Sala de aşteptare. Disconfort. Duhoare. Nelinişte. Angoasa despărţirilor sau aşteptării intâlnirilor – celor mai importante, celor mai râvnite. Senzaţii acute. Incât chiar şi tu, nitam-nisam, simţi gust de buze amare, amare – de la un exces de tandreţe, tandreţe arsa, consumata in freamăt şi nerăbdare de a fi daruită, de a folosi cuiva, de a ademeni, de a excita, de a fi viaţă.
Din timp in timp, frecvent, răsună anunţurile despre plecări şi sosiri de trenuri. Bagaje ticsite cu erori, eşecuri, cu greaua povară a amintirilor.
Insă, in pofida tuturor supărărilor, neplăcerilor, disconfortului, tu sari in sus şi exclami:
– Minunat!
Intr-adevăr, bolta gării din acest oraş ex-nemţesc ajuns enclavo-rusesc e minunată – un vitraliu reprodus exact ca si cel nimicit de bombardamentele războiului. Priveşti vitraliul, ce te făcu să sari in sus şi să exclami:
– Minunat! in timp ce prin firea ta sentimentele-pelerine se inşiruie precum caravanele in pustiu. Caravane de posibile noime, interpretări. Şi parcă sângele ţi se umple de libertate şi lipsă de griji. Chiar dacă, in jumătate de oră, te vei imbarca intr-un tren sâcâitor, cu bătăile ritmurilor sale plicticoase. Iar vitraliul boltit, dar şi in unghiuri geometrice stricte, pogoară peste tine cu oboseala de la asfinţitul soarelui.
In bătaia acestui asfinţit, ai impresia că şfichiurile de oarece gânduri, care ii vin omului aşa, involuntar, – ai impresia că gândurile ţi-ar fi colorate. Mai mult sau mai puţin. Parţial colore, parţial absente şi naiba ştie la ce folositoare.
Dar vitraliul – le ce foloseşte? Spre exemplu, ca tu să sari in sus şi să exclami:
– Superb!
Apoi, o iei spre peron. Eşti liber, dar foarte alarmat, ca Petru cel ce se lepăda de trei ori de Magistrul său. Urci in vagon.
După o noapte de semisomn – nu prea dormi, plin, in tren – cobori pe peron, ieşi
