Intriga celui mai recent roman al lui Dan Lungu e aceasta: un tanar ziarist parasit de prietena lui ajunge, treptat, sa se impate cu el insusi descoperindu-l pe Dumnezeu. Sau pe oamenii care cred in acesta. Vom vedea, parcurgand cartea, ca nu e neaparat unul si acelasi lucru.
Jurnalisti vs neoprotestanti
Peste deriva lui Andi se construieste romanul, impartit in doua planuri temporale intercalate: unul al unui Eu, la persoana I, si altul al unui El, Andi, la persoana a III-a. Cele doua Eu-ri sunt una si aceeasi persoana, acest fapt mi s-a parut, de la inceput, destul de evident. Intrebarea pe care si-o pune cititorul e de ce planul lui El e defazat in avans fata de cel al lui Eu si ce sens are aceasta miscare permanenta, inainte si inapoi, de la un capitol la altul. Pentru a primi un raspuns, va fi nevoie de rabdare si de multa atentie. Cheia sta in a urmari cum va evolua si incotro va duce criza tanarului erou.
Momentul cand toate certitudinile se prabusesc este foarte propice pentru o intalnire plina de semificatii. In viata lui Andi va aparea Set, un profesor de matematica devenit prezbiter adventist. Intalnirea e asezata la capatul unui sir de intamplari ce trece, in ordine inversa, printr-o ancheta jurnalistica despre sectanti, printr-o situatie dificila la ziar, legata de zgandarirea unui om de afaceri influent, prin pierderea garsonierei si prin despartirea, aparent fara nici un motiv, de Marga. Aceasta e o colega de ziar alaturi de care Andi a petrecut una dintre cele mai fericite perioade ale vietii sale. Romanul are doua repere cronologice fixe: despartirea de Marga, ce marcheaza punctul „mai rau de atat, nu se poate” si intalnirea cu Set, sinonima cu „de aici incepe vindecarea”.
O rezolvare cu echivoc
„Cum sa uiti o femeie” ar putea fi un titlu de fatada, romanul fiind, de fapt, despre „Cum sa-l de