„Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988) Dinspre Gabriel García Márquez ne vin veşti contradictorii. Ba că e prea obosit pentru a mai scrie vreun roman, ba că abia aşteaptă să ne surprindă cu o nouă poveste magică. La 81 de ani, patriarhul literaturii sud-americane savurează, deocamdată, plăcerea de a fi personajul unei biografii monumentale, realizată de britanicul Gerald Martin (2.000 de pagini, în varianta completă; 500 de pagini, în cea redusă, care va fi tradusă şi în România).

Şi mai face bătrânul „Gabo“ ceva: retrăieşte momentele de efervescenţă în care a scris marile sale romane. Iar cel mai drag dintre toate îi este... nu, nu „Cien años de soledad“ (Un veac de singurătate“), cu care a cucerit lumea, ci „El otoño del patriarca“ („Toamna patriarhului“).

Când l-a publicat, în 1975, García Márquez a cules aplauze de pe toate continentele. Doar regimurile dictatoriale au văzut în el un inamic. Cu toatea astea, în mod surprinzător, „Toamna patriarhului“ a apărut şi în România lui Ceauşescu. Pesemne că o carte despre dictatorul de tip fascist nu deranja cenzura de tip comunist.

Căci asta este romanul fabulos al maestrului columbian: o poveste halucinantă despre un dictator singuratic şi grotesc. „Un fascinant portret arhetipal al patologicului tiran fascist. Magnific! Superb!“ – se entuziasma „New York Times“ la apariţia romanului care a pietruit drumul lui „Gabo“ către Premiul Nobel.

Dincolo de talentul cu care experimentează fraza infinită, García Márquez creează o serie de imagini puternice, pe care doar imaginaţia sa fermecătoare ni le putea dărui: vacile care pasc perdelele din palatul prezidenţial, englezii care au furat marea, copiii născuţi la şapte luni graţie amorurilor grăbite din tufele cu trandafiri şi, peste toate, ministrul Apărăr