Samburel era catelul bunicii.
Un ghemotoc cu blanita roscata si pete albe pe frunte. Ochii blajini, inteligenti ca ai omului bun, narile-i frematatoare, ce se ridicau in pala de vant, codita nelinistita si mereu tinuta in sus a demnitate faceau din el un patruped deosebit. Dar ceea ce te facea sa-l indragesti definitiv era lectia sa de aleasa umilinta si dragoste, pe care o tinea de fiecare data cand te apropiai de el, sa-l mangai c-o vorba calda. Recunoscator, se tara la pamant si-ti lingea picioarele, fara a cuteza, ca altii, sa se prabuseasca obraznic pe tine si sa te murdareasca cu labele. Nu ridica de jos capsorul si schelalaia radios langa pantoful tau, sarutandu-l cu smerenie. Samburel nu era un catel de rasa si nici nu avusese parte de-o educatie anume. Bunica, fiind saraca si singura, apasata de griji, arareori adresa un cuvant bun pazitorului fidel din cotetul modest, unde strajuia in lantul de fier. Se instruise insa singur, dupa intuitia-i caineasca, intelegand cu bunul sau simt, ce se cade si cum trebuie sa se poarte.
Ghemotocul de caine, ce ascundea sub infatisarea simpla suflet de om, avea o singura bucurie: venirea mea in vacante. Atunci il dezlegam, alergam cu el, il hraneam regeste, ne jucam si ne sfatuiam impreuna ca doi buni prieteni. Cand plecam, se-ntrista adanc, ochii i se tulburau, iar tanguirea-i omeneasca ma insotea pana departe, urmarindu-ma si in somn. Eram incredintata ca Samburel cel mic - ca samburele de caisa - era in realitate un print prefacut in caine de zana cea rea, iar vraja haina il mazilise infam, in ograda saraca a batranei singuratice. Bunica insa hotari intr-o zi - cand eu eram departe - sa-l instraineze, pentru ca hrana putina ce-o putea oferi abia ajungea gainilor ouatoare. Un cioban il dusese in sarica lui la stana din munti, sa traiasca langa oi. Lacrimi amare am varsat la cusca-i din fundul gradinii, in
