Sunt o femeie de 46 ani, care la auzul cuvantului "puscarie" s-a cutremurat de-a lungul vietii ei.
Azi, va scriu din perspectiva femeilor de dupa gratii, pentru care soarele rasare intr-un patrat de fereastra. Chiar daca multe dintre noi suntem o pata pe obrazul familiilor din care facem parte, chiar daca suntem uitate de lume sau aratate cu degetul, noi, femeile de dupa gratii, mai avem inca suflet, dorinte si vise neimplinite.
In penitenciare, aici unde timpul trece atat de greu, oameni marcati de greselile lor si de indiferenta celor din societate asteapta sa treaca timpul, netinand cont de faptul ca odata cu trecerea timpului trece si viata. Unele dintre noi numara minutele, asteptand eliberarea, altele, care la pronuntarea sentintei au auzit "detentie pe viata", asteapta sa se sfarseasca mai repede.
Omul, pentru a face o fapta buna sau rea, are o motivatie, un imbold care il impulsioneaza sa actioneze intr-un fel sau altul. Nu e om in lumea aceasta care sa faca ceva doar de dragul de a face. Cauza este aceea care produce efectul, nu exista efect nascut din nimic. Muncim pentru ca trebuie sa avem o situatie materiala, mancam pentru ca ne e foame. Cauza produce efecte necesare sau, deopotriva, distrugatoare. Daca un om ajunge in penitenciar pentru furt si dupa ce se elibereaza fura din nou, timpul pe care l-a petrecut dupa gratii a fost un timp pierdut. Pedeapsa nu l-a invatat nimic si, cel mai grav, nici macar nu-l mai sperie. Lumea inchisorilor este o lume intunecoasa, acoperita de cortina mata a izolarii, iar la "adapostul" intunericului se pot face multe lucruri rele, caci intunericul naste intuneric.
Stimata Sanziana Pop, sunt stangace in taina scrisului, dar va rog, din pozitia de persoana privata de libertate, sa-mi publicati aceasta scrisoare adresata "catre cei de-afara", scrisa si in numele colegelor mele de "camera".
Sris
