Turism cultural
Inainte sa scriu despre acest giuvaer cu straluciri argintii, as pomeni cate ceva despre giuvaerul numit... pamant romanesc! Pamantul pe care ne-am obisnuit sa calcam, pamantul care ne da hrana zilnica (atunci cand il iubim si-l starnim sa rodeasca), pamantul in care ne sunt ingropati mortii cei dragi... Si eroii care s-au luptat pentru el si au murit pentru el, pentru ca el, pamantul, sa ramana al nostru. Romanesc. Intr-o tara in care toata lumea carteste, se vaita, barfeste, minte, inseala, tradeaza, intr-o lume unde succes au taietorii de frunze, in vreme ce merituosii sunt pusi la colt, intr-o lume dominata de televiziuni si ziare pline de violuri, incesturi si crime odioase, citite si urmarite de multimi uriase de oameni, cu o foame neverosimila de Urat, a scrie de bine despre tara le poate parea unora ceva "de moda veche", ba chiar ceva caraghios, "siroposenii" care nu mai intereseaza pe nimeni!
Ei bine, eu imi asum acest risc si voi scrie cu optimism despre o recenta calatorie a mea la Braila - incepand chiar cu plecarea din Gara de Nord! Ar fi multe de spus si numai de Bine! Doar lipsa de spatiu ma impiedica sa o fac. Mai intai, sa amintesc ca pe langa liniile de tren, pe distanta de multi kilometri, ce duc de la Bucuresti la Braila, n-am vazut celebrele, cumplitele mormane de gunoi cu care fusesem obisnuiti, gunoaie dezgustatoare, care-ti luau cheful sa mai privesti pe geamul - murdar si el, al vagonului. Ei bine, de data asta n-am mai vazut nici urma de murdarie. Cum nu mi-a venit sa-mi cred ochilor, l-am intrebat pe conductor "daca vad bine ce vad". "Da, doamna, e mult mai curat acum pe liniile ferate. Si nu numai pe ruta asta! S-a facut curatenie cam peste tot". Incurajata de acest Bine neasteptat, am privit mai tot timpul - aproape 4 ore! - pe geamul curat. Am incercat sa rezist emotiei starnite de verdele crud al campiei
