DE CULOARE. După 35 de ani, Ibrahima Keita, un guinez aflat la cârma artelor din Tulcea, s-a îndrăgostit definitiv de mămăliga cu smântână şi de hora românească. Sursa: Vlad Stănescu

Nimic nu l-a speriat mai tare când a ajuns în Bucureşti, pe 29 septembrie 1974, decât furnicarul de oameni. Cu toate că ar spune că mişunau peste tot, i-au plăcut românii la prima vedere şi nici nu i-a lăsat vreodată. Ajuns din Guineea cu o bursă de studii la arte plastice, Ibrahima Keita, directorul Muzeului de Artă din Tulcea, îşi aduce aminte că nu i-au fost deloc uşori primii ani în România, nici ca om de culoare, nici ca student-artist: „Eram exotic pentru vremea aceea. Un student de culoare la Arte plastice era o ciudăţenie. Cu toate astea, trebuia să mă obişnuiesc”.

Cum limba română nu i-a fost deloc o corvoadă, pentru că este vorbitor nativ de franceză, până s-o înveţe făcea combinaţii de gesturi şi câteva vorbe, atât cât lumea să priceapă. Cu tot hazul omului trecut prin situaţii imposibile într-o ţară în care exotismele erau doar bananele verzi aşezate pe calorifer, Ibrahima n-ar da anii studenţiei din România pe nici o zi liniştită la el acasă, în Guineea.

Din meniul studenţesc

Traiul în căminele studenţeşti din Capitală l-a transformat pe viaţă. Şi acum îi vine să râdă, pentru că şi el, ca alţii, a trăit şi ceaiurile dansante, şi schimbările de după ‘89, cu discoteci zgomotoase. Timpul de atunci, cu chefuri până dimineaţă, l-a făcut să-şi ia nevastă din România şi să-şi facă prieteni pe viaţă, numai artişti. Dintre toate „poreclele” cu care era chemat în sala de curs, la şevalet, şi-o aduce aminte doar pe cea mai „cuminte”, Kalonga, numele cu care şi-a semnat lucrările studenţiei.

„Am stat într-un cămin care luase foc la un moment dat. După asta, ne-au mutat în Agronomie, unde erau, laolaltă, studenţi de prin toa