Există un TIFF pentru fiecare, iar calitatea de TIFF-ar nu se măsoară neapărat prin numărul (mare) de filme văzute într-o singură zi, prin ora cît mai matinală la care se postează cineva în faţa sălii de cinema sau prin colecţia de bilete adunate şi păstrate cu sfinţenie de-a lungul ediţiilor trecute " cele mai palpabile "criterii", amintite şi în publicaţia festivalului. M-am trezit şi eu o dată la ora 8 ca să ajung la un film de la 10. Într-o zi de week-end " precizare esenţială, s-ar zice. Cred că numărul maxim de filme văzute într-o zi a fost de patru sau cinci " dar de la trei încolo, aproape nici nu mai contează. Mi s-a întîmplat şi mie să-mi iau cîteva zile de concediu la o ediţie, iar sprîncenele ridicate iscoditor de colegii de serviciu desigur că n-au făcut decît să-mi întărească şi mai mult senzaţia aceea că această experienţă scapă muritorilor de rînd. Da, TIFF-arii sînt o specie aparte. Dar mi s-a întîmplat şi să rămîn cu bilete neconsumate din abonament, deşi în programul ultimei zile de festival mi-ar mai fi încăput lejer vreo cîteva filme.

Primele două ediţii mi-au scăpat, mi-ar fi scăpat şi a treia dacă n-aş fi primit pe stradă un pliant cu programul filmelor. Pe ăsta îl mai am şi acum (suvenir preţios, cum altfel?). Primul film văzut la TIFF: Happy Together (regia Wong Kar Wai), la Republica, o proiecţie în timpul zilei, sala aproape goală. Şi de aici a început nebunia, deşi în primele momente nici nu-mi dădeam prea bine seama ce mi se întîmplă. Şi cînd zic primele momente, nu mă limitez doar la durata celor 96 de minute ale filmului amintit, ci şi la mirarea de după, că e posibil şi aşa ceva, că am acces la aşa ceva " aşa ceva, pentru că exultarea mea de atunci era atît de aiuritoare încît se sustrăgea automat de la termenii lumeşti de forma "un festival de film", "un film asiatic, apoi unul brazilian, apoi unul islandez, apoi, apoi…". N