● Rui Zink, Banca de rezerve, traducere din limba portugheză şi note de Anca Milu-Vaidesegan, Colecţia "Byblos", Editura Curtea Veche, 2009. Dacă ar scrie la Dilema veche, portughezul Rui Zink ar fi un foarte preţuit colaborator. Această carte a lui (una dintre multe altele) poate fi citită ca un dosar "dilematic" " dezvoltat la dimensiunile unui roman " despre multiplele înţelesuri ale posturii de "jucător de rezervă". Punctul de pornire este, evident, un meci al Benficăi Lisabona, iar complicaţiile care urmează (declanşate de moartea unui copil lovit de maşina unui comentator sportiv) ar putea furniza suficient material pentru o telenovelă medie, de 200-300 de episoade. Nu va fi însă o telenovelă, ci un mereu imprevizibil joc literar, pornit să iscodească ideea de "rezervă" acolo unde nici nu te aştepţi (inclusiv, de pildă, în bibliotecile portugheze, unde cărţile "erau jucătorii de rezervă ai ziarelor"). Discursul lui Rui Zink joacă, expert şi inventiv, în registre dintre cele mai diverse, e analitic, ludic, sarcastic, oniric, eseistic, poematic, gazetăresc, e turbulent şi "turbo-lent", are fineţuri de filatelist şi iuţeli de karateka în schimbarea perspectivelor (de altfel, autorul e nu doar profesor universitar, ci şi deţinător al centurii negre la karate).
Aşa încît povestea de aici " despre cîteva personaje, dar, în general, despre fotbal, regim rutier, justiţie civilă sau divină, moravuri portugheze, vîrste, "spinarea mare" a timpului sau "barcarola de chiverniseli" ale lumii " are coerenţa frîntă a metrului de tîmplărie, modulabil în varii geometrii. E imposibil să nu te laşi furat de unele dintre ele, după cum tot imposibil e să le prizezi pe toate. Ceva însă tot rămîne. De exemplu, această dilemă din scena înmormîntării copilului: "La un moment dat a sunat un celular. Era pentru gropar. Trebuie să fi fost Dumnezeu " cine altcineva ar mai telefon
