Florian Bichir: "Zilele acestea m-am contrat cu o divă, hai să-i spunem pe nume, Mihaela Rădulescu."

N-am scris niciodată despre ea, nici de bine, nici de rău, pentru că nu făcea şi nu face parte din preocupările mele. O realizatoare TV ambiţioasă, care şi-a dorit să parvină şi a reuşit. Nu m-au interesat scandalurile ei, nici prin câte paturi a trecut, nici dacă a avut de suferit din cauza relaţiilor ei. În urma unui scandal-monstru, a decis să părăsească România. Iarăşi nu m-a interesat. M-am enervat atunci când, în suprema ei aroganţă, s-a apucat să trimită epistole ţării mele, România. Şi a făcut-o pe un ton care m-a revoltat.

„Plec supărată pe ţara mea. (...) Plec pentru că am luptat în Revoluţie, crezând cu o imbecilă naivitate că o fac pentru mine, pentru o ţară care chiar merită. (...) Eu cred că România pierde oameni şi rămâne tot mai mult cu haite. (...) Sunt convinsă că şi eu, şi România putem trăi una fără cealaltă... (...) Plec cu sufletul făcut bucăţi, dar cu spatele foarte drept şi cu privirea fix în ochii ţării mele”. Delir total, asistăm la două entităţi distincte, Răduleasca şi România. Madam îi scria României, precum odinioară Emil Cioran în „Pe culmile disperării”, polemiza cu o ţară care nu o merită, pe ea, mare şi celebra, inegalabila Ţiganu-Rădulescu-Bănică-Schwartzenberg.

Am taxat-o într-o emisiune de mare audienţă pe treaba asta, iar „diva” a răspuns printr-o altă misivă aproape patologică. I-am urat drum bun, un pic trist pentru starea în care se află. Sincer, o compătimesc.

După un alt show televizat, unde am răspuns, e drept, destul de dur, am căzut pe gânduri. Plecând de la vorba lui Mircea Eliade: „Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor - ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”, mă gândeam cine a ajuns să judec