Întrucît am pierdut socoteala articolelor purtînd acest titlu " după modelul capitolelor "evazioniste" botezate astfel de John Steinbeck în a sa Joia dulce ", nu mai numerotez nicicum comentariul de faţă. Pentru a-l deosebi, totuşi, de vreun posibil omonim producător de confuzii, pentru a-i da, care va să zică, personalitate, menţionez că s-a ivit, din observarea unor întîmplări tulburătoare şi inexplicabile, în faţa cărora, ca să nu-ţi pierzi cumpătul, nu ai altceva de făcut decît... să baţi cîmpii. La drum, aşadar!

● Întrebat, acum cîţiva ani (vreo zece, cred), de o persoană din "branşă", într-o ocazie neprotocolară, cum de reuşeşte să se păstreze într-o formă (fizică, intelectuală, profesională) nealterată " ba, parcă, ameliorată " de trecerea anilor, extraordinarul Radu Beligan a răspuns, cu inimitabila umbră de zîmbet care-i însoţeşte cele mai paradoxale declaraţii serioase, doar atît: "Am făcut pact cu Diavolul!". Desigur, Maestrul glumea, cu aluzie limpede, pentru cunoscători, la faimosul tîrg încheiat de Faust cu Mefisto " tinereţea veşnică în schimbul mîntuirii sufletului " într-una dintre cele mai cunoscute (măcar după nume...) piese ale literaturii universale. "Desigur"? O serie de incidente, ba chiar de accidente survenite ulterior în existenţa acestui adevărat magician, prin inteligenţă şi talent, al scenei şi care ar fi scos din joc (adică, din viaţă) persoane aparent mult mai solide te împing, aproape, să-ţi pui întrebarea de nerostit "Dar dacă, totuşi...?". Ştiind, evident, că baţi cîmpii. Sau nu?... Totuşi, cum face? Alături de farmecul unic al marelui actor, dorinţa de a lămuri acest mister aduce săptămînal tot mai mulţi spectatori la casa de bilete a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde Radu Beligan joacă Egoistul de Jean Anouilh. Ca pe vremuri la unt ori lapte, coada se formează de la 7 dimineaţa şi ajunge pînă în stradă; în urma unor