Singurul efect major al campaniei electorale abia încheiate este că a convins oamenii sa nu meargă la vot. O campanie electorală cu afișe parcă decupate din revistele pentru copii, promisiuni electorale hazlii, atacuri, jigniri și mocirlă. Multă mocirlă.

O campanie în care formațiunile politice au defilat cu apartenența lor la marile familii europene, sperând că aura aceasta le-ar putea conferi un plus de credibiliate. Nimic mai fals: judecând după cum arată prezența la vot la ora la care citiți aceste rânduri, atunci când afirmau că vor politicieni europeni, românii par să se fi gândit că își doresc politicieni din Europa în locul politicienilor autohtoni.

Afirmația este doar pe jumătate o glumă: din 1990 încoace, pe măsură ce încrederea în clasa politică românească a tot scăzut, expresia „unde nu dă Domnul să ne conducă Europa” s-a transformat din ironie în dorință și, în cele din urmă, în speranță națională. Iar atunci când au văzut că nu a existat nici măcar un singur politician care, luat la bani mărunți, să nu spună că în Parlamentul European va vota așa cum votează grupul european pe care îl reprezintă, românii și-au spus că, în sfârșit, va fi bine. Și, plini de pragmatism, probabil că au socotit că nu are rost să meargă până la urne de vreme ce, indiferent cine câștigă, va face tot ce spun „șefii de la UE”.

De aici până la marea dezămăgire nu mai este decât un pas. Pentru că, în curând, românii vor afla pe propria piele că nici măcar „sefii de la UE” nu le pot face, peste noapte, viața mai bună. Și că UE are propriile probleme. Că, de exemplu, în pofida încercărilor Parlamentului European de a fi mai prezent în mediul online și de a scoate astfel tinerii la vot, singura „reușită” a mobilizării acestora este că Partidul Piraților (partid care își propune abolirea legii copyright-ului) a devenit cea de a treia forță politică