● Manic Street Preachers, Journal for Plague Lovers, Columbia, 2009.
La 1 februarie 1995, Richey Edwards o ştergea englezeşte, lăsînd în urma sa versurile unui album răvăşitor de întunecat, o maşină abandonată şi cîteva dileme. S-a ridicat la ceruri sau, dimpotrivă, a coborît în adîncuri, plonjînd în gol de pe podul Severn? A fost doar o scamatorie de magician sastisit de public care caută o viaţă mai bună în paradisul terestru din Goa sau Edwards a hotărît să dea o raită prin acele locuri în care Elvis, Lennon, Cobain şi alţii ca ei se adună uneori ca să ţină concerte pe care nu le mai aude nimeni?
Şi dacă ar fi aşa, cu ce i-ar putea ajuta Richey Edwards pe aceşti muzicieni dispăruţi? Să cînte la chitară ritmică? Să fim serioşi, pînă şi în viaţa reală mima lucrul ăsta fără convingere, şi asta doar pentru că domnii din Manic Street Preachers erau prea îngăduitori ca să se supere din atîta lucru. Să scrie versuri deznădăjduite, obscene şi intelectuale, înţesate cu trimiteri docte spre istorie, politică şi literatură? Pentru cine? Elvis n-ar fi tocmai genul care să guste aşa ceva, Lennon s-ar descurca foarte bine pe cont propriu, iar Cobain ar fi suficient de turmentat el însuşi încît să mai plece urechea la suferinţele unui coleg, mult mai britanic şi mai livresc ca să-i fie cu adevărat pe plac.
Să-i fi îndeplinit cineva dorinţa, aşa cum îşi dorea pe Holy Bible, şi să-l fi ajutat să devină atît de slab încît să dispară pur şi simplu din peisaj? E posibil ca Edwards să păşească acum prin zăpadă fără a lăsa urme şi fără a-i pîngări puritatea, aşa cum intona James Bradfield refrenul acela atît de personal din "4st 7lb"? Sau, precum în versurile de la "William’s Last Words", de pe Journal for Plague Lovers, cîntate de mult mai baritonalul şi mai puţin talentatul vocal Nicky Wire, Edwards a reuşit să adoarmă şi să se trezească, în sfîrşit, fericit? G
