"S-o potriveşti cu mîna şi nu nimerea" " zice Tata’On. Stăteam în curte, la un pahar de căpşunică, sub gutui. Tocmai căzuse o poamă, direct în cana de vin. Cald. Căldură de august, lipicioasă, prăfuită, la cîţiva kilometri de Bucureşti, în Vidra. Căpşunica din butoiul lui Tataie era rece, potrivit de rece. De vizavi, de la chioşc, vine o muzică greu de definit. E o amestecătură de la radioul patroanei (Antena Satelor), cu maneaua unuia cu o Dacie, care a venit să-şi ia bere la pet. La masă combatem guvernul şi-i urăm mulţi ani lui Tataie. Tocmai împlinise 99 de ani. Era puţin înainte de 2007, înainte de Marea Aderare. La masă mai e Tata’On, zis şi Divizie (ginerele lui Tataie) şi nea Vasile Şurub, vecin şi prieten de-o viaţă. Mai vorbim de una, de alta, de primar, de ţiganii din Sinteşti, de drumul făcut zob, de casele alea pagodă care s-au întins pînă la Monument. Ajungem la angrou. "Tot părăsit, tot gol e" " zic, să anim conversaţia. "E gol, tată, că nu se bagă nimeni pe el, îl ţin ăia de la sere, de la 30 Decembrie, să facă numai ei bani cu el." Trag aer în piept, să le explic. "Tataie, nu e al ălora, e făcut de nemţi, aparţine Ministerului Agriculturii care, acum, vrea să scape de el, să-l predea cuiva." "Adică, să ni-l dea nouă?" Brusc, doza de interes creşte. "Păi, cam da. Să vi-l dea vouă, dar numai dacă faceţi o asociaţie de legumicultori, să-l luaţi în primire." "Aaaaaa, ştiam noi că-i o hoţie, că nu-i treabă curată."

Angroul este o clădire modernă, cu termopane, reţea de net şi paznic la poartă. A fost construit de mult, înainte de anul 2000, împreună cu alte cinci clădiri similare (cîte una pentru fiecare sector al Bucureştiului), de nemţi, printr-un program de asistenţă bilaterală, de modernizare a agriculturii şi infrastructurii serviciilor agricole. Cele şase construcţii ar fi trebuit să fie burse agricole locale, pe model nemţesc. Altfel spu