Când are puţin timp liber visează să devină fotbalist celebru. E nelipsit de pe stradă, chiar dacă are febră. La doar 12 ani iese la semafoare, indiferent de vreme.

Adi este un copil de numai 12 ani care n-a aflat niciodată cum e să stai într-o bancă la şcoală. Asta nu pentru că nu şi-ar fi dorit, ci pentru că nu a putut. Părinţii au murit cu mulţi ani în urmă, singura rudă care i-a mai rămas aproape fiind bunica lui. Bătrâneţile şi boala acesteia l-au transformat în scurt timp pe Adi în capul micii lui familii. „Trebuie să aduc bani în casă, altfel n-avem ce mânca. Şi eu aş mai putea răbda, dar bunica e bolnavă şi i se face rău. Şi nu ştiu ce m-aş face fără ea. Trebuie să o îngrijesc ca să mai stea cu mine până mai cresc şi eu un pic. N-am decât 12 ani acum“, spune Adi.

Nici ploaia şi nici vântul nu-l trimit acasă. „A fost frig şi a plouat zilele astea, nu a ţinut vremea cu mine. Dar ce să fac, m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute, am strâns din dinţi şi am răbdat. Am făcut geamuri chiar şi pe vremea asta, pentru că nu strânsesem niciun ban şi nu aveam cu ce să mă duc acasă şi nici mâncare nu mai aveam. Am răcit, am făcut şi febră, dar îmi trece mie, că doar sunt băiat mare“, spune Adi cu optimism, abia trăgându-şi nasul înfundat.

Visează cu ochii deshişi

Adi visează cu optimism să fie un fotbalist renumit. „Nu am timp de joacă, dar îmi place să dau goluri. Mă gândesc la marii fotbalişti şi-mi închipui cum ar fi să fiu şi eu aşa, cât de mult aş putea să-mi ajut bunica. Oare m-o ajuta şi pe mine Dumnezeu să ajung mare?“, se întreabă copilul.

Pentru că oamenii îi dau bani, câştigă mult mai mult decât un om cu un serviciu obişnuit. „Altceva ce să fac, am doar 12 ani. Iar când aş ajunge să pot munci undeva, cine m-ar primi? Şi nici nu ştiu cât aş câştiga, salariile sunt mici şi nu ştiu dacă m-aş putea descurca“, recunoaşte băiatul, conştient c