Nişte nemernici de pe plaiurile antimioritice lătrau, din 1990 încoace, că pe tine problemele româneşti te interesează doar după decembrie 1989 şi că, până atunci, te-ai complăcut în zgomotul de fierărie ruginită al imperiului. Ce minciună! Ce calomnie! Ce ofensă!

Zilele trecute, doamna Raisa Vieru, văduva marelui poet Grigore Vieru, plecat în ianuarie dintre noi, m-a vizitat şi mi-a adus o scrisoare tulburătoare. Este o scrisoare pe care Grigore mi-a scris-o în 1972. Ca să fie sigur că va ajunge la Bucureşti, la destinatar, Grigore a mers până la Riga şi a expediat-o. Din păcate, scăpată de teroarea securităţii sovietice de la Chişinău, scrisoarea a fost oprită, probabil, de securitatea de la Bucureşti. Prevăzător în această chestiune, Grigore i-a făcut o copie de mână, pe care, după moartea sa, Raisa a găsit-o printre manuscrisele lăsate în fireasca dezordine a vieţii de către poet. Şi s-a gândit să mă întrebe dacă ştiu scrisoarea. N-aveam de unde s-o ştiu. Mi-a dăruit-o. Mulţumesc, Raisa. Am avut, parcurgând-o, sentimentul imposibilităţii. E o scrisoare căreia nu-i mai pot răspunde. S-o citim împreună, subliniind împrejurarea că nu apucasem, în 1972, să ne cunoaştem personal.

Mult stimate poet

Adrian Păunescu,

Sunt un admirator mai vechi al poeziei dumitale. Socot că verbul dumitale poetic se află pe linia întâia a poeziei române de azi. M-a zguduit, bunăoară, pagina de poeme publicate anul trecut în revista Luceafărul, poeme care cinstesc adânc şi emoţionant norocul bătrân al poeţilor. Aş dori foarte mult să am noua dumitale carte de versuri "Istoria unei secunde", cât şi volumul selectiv "Viaţă de excepţii".

Vă rog frumos, dacă mai le găsiţi, să-mi trimiteţi aceste două cărţi.

Ţin foarte mult la tulburătoarea poezie a lui Eugen Jebeleanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, l