Esecul alegerii presedintelui a spulberat un mit pe cale de a lua amploare: cel al infailibilitatii generalului. Or, anume aceasta a indus siguranta - produsul cel mai cautat in mareea tranzitiei - printre ciraci si electoratul simpatizant. Deodata, toti acestia au vazut un om, un batrin, de fapt, incapabil sa negocieze un vot din cele 41 care ii stateau, potential, la dispozitie. Un fleac - spune muritorul de foame - la cite milioane s-au adjudecat in ultimii opt ani... De Silviu Brucan va mai amintiti? Aferim! O remarca a sa, tipica pentru luciditatea lipsita de menajamente a personajului, imi pica numai bine pentru ceea ce in retorica s-ar numi exordiu. Afla-se ca, extrapolata, ideea faimosului politolog (exprimata intr-un dialog cu Sorin Comorosan; si care poate fi regasita in Romania. Societate cu raspundere limitata) ilumineaza intr-un mod surprinzator hatisurile politichiei noastre, devenite si mai inextricabile, s-ar zice, acum cind anticipatele urca lugubru de dupa orizont. Sustine „fascinantul personaj" (cu termenul interlocutorului sau, bineinteles): „Nu cred ca poporul roman este liberalist. Cred mai degraba ca este paternalist si nu liberal, este un popor care a avut nevoie de domnitori, de regi si de presedinti. Asa se si explica de ce in constiinta poporului astazi presedintele este mult mai important decit guvernul sau parlamentul". Nu-i deloc judicios, evident, sa-ti fabrici teorii din fragmente disparate sau sa-ti incropesti argumente din ceea ce Arghezi numea odinioara „matreata unei idei"; dar nu ma pot indura sa las din miini o cheie atit de potrivita, cum imi pare, unui lacat aruncat greu de-a curmezisul facultatilor noastre de premonitie (lasa ca si de comprehensiune, in acelasi timp!). As ajusta-o totusi un pic, substituind calificativul „paternalist", oarecum derutant, cu unul care concorda impecabil, cred, cu teza domnului Brucan: infantil.