De la “echipa lui Piţurcă”, la naţionala noastră

Să ne închipuim, prin absurd, că echipa aceasta, pe care a făcut-o Răzvan Lucescu, ar fi făcut-o Piţurcă. Şi că tot Piţurcă, rămas încă staroste şef al naţionalei, ar fi învins Lituania în deplasare. Aici e diferenţa, la ce am fi simţit şi gîndit noi, marele public şi lumea presei, vizavi de o victorie degeaba, nu la rezultat. La sentimente şi înţelesuri, nu la scheme de joc şi şuturi la poartă. Două lucruri pot să semene perfect, dar să însemne fiecare altceva. Depinde cum s-a ajuns la ele şi unde duc. O victorie a lui Piţurcă ar fi dus înapoi, una a lui Răzvan duce înainte.

O victorie asupra echipei care ne-a umilit acasă am fi resimţit-o nu ca pe un nou început, ci ca pe o răzbunare. Nu pe lituanieni, ci pe noi ar fi vrut Piţurcă să se răzbune. Piţurcă n-ar fi făcut totul ca să ne convingă, ci să ne învingă. În grupă n-ar mai fi fost nimic de cîştigat, în războiul cu opinia publică însă calificarea se mai juca.

Victor Piţurcă a reuşit, datorită firii sale marcate de trufii, îndărătnicii şi resentimente, nu exagerate, dar multe şi foarte puţin controlate, să producă un climat de iritare generală. Răzvan Lucescu e extrem de controlat în tot ce spune şi ce face. Echipa lui Răzvan semnifică întoarcerea la o normalitate, pe care începusem s-o socotim irecuperabilă. Selecţia lui Răzvan nu e discutabilă. E una la zi. O selecţie la zi e altceva decît una la tradiţie. Un risc controlat e altceva decît un eşec prezumat, dar cu acoperire într-un trecut. Selecţia e doar unul din termenii ecuaţiei. Victoria, în sport, e o ecuaţie, nu foarte diferită de aceea matematică. Cu un singur termen greşit, formula victoriei nu se închide. Răzvan Lucescu nu e presat să dovedească nimic, întrucît are cale liberă spre construcţie. Are toţI termenii ecuaţiei în mînă.

Meciul cu Lituania e rezolvarea corectă a ecuaţiei