Prigoniţi, bătuţi, mutaţi dintr-un loc în altul, lăsaţi fără parohii, arestaţi şi puşi la muncă silnică la Canal sau stuf. Au fost preoţii din Oltenia - şi din întreaga ţară - pe care sistemul comunist a încercat să-i îngenuncheze. Ei au ţinut însă strâns la piept icoana lui Dumnezeu, sperând la zile mai bune. Gheorghe Corlăţeanu, ultimul preot rămas în viaţă din acea vreme, ne povesteşte istoria sa şi a timpurilor, chinurile la care l-a supus Securitatea.

Pe masa rotundă, bătrânească, din mijlocul camerei, stau înşirate fel de fel de lucruri. O cană cu ceai, un cupon de pensie, un tub de medicamente, trei cărţi de rugăciuni. Palmele mari şi bătătorite de munci nicicând uitate caută cu înfrigurare printre ele. Le găseşte. Bătrânul verifică reţeta şi carnetul de diabet şi i le dă femeii, neuitând şi ultimele îndrumări. Ascultătoare, femeia încuviinţează. „Da, părinte, cum să nu. Am grijă să iau toate medicamentele! Staţi liniştit“, zâmbeşte ea îngăduitoare cu vârsta şi hachiţele bătrânului. Ia hârtiile şi murmură abia auzit: „Cum să nu am eu grijă de dumneata? Păi, când erai mata în puşcărie şi eu eram paralizată, nu a avut coana prioteasă, Dumnezeu s-o aibă în pază, grijă de mine? Şi când dumneaei a închis ochii, nu m-a rugat să-ţi port dumitale de grijă câte zile oi avea?? Că mult ai suferit, matale, pe unde ai fost, părinte...“.

Un neamţ pentru biserică

„M-am născut la '916, în comuna Pristol, Mehedinţi“, începe a depăna părintele, cu voce fermă şi neobişnuit de puternică pentru cei 93 de ani bătuţi pe muchie. Stă drept în scaunul de lemn lustruit de ani şi măsoară cu ochi apoşi camera în care odihnesc, îngălbenite, amintirile. Cărţi vechi, cu scoarţele destrămate, cu fotografii rezemate de ele, în spatele geamului de la vitrină, tablouri care umplu pereţii şi din care cele mai multe sunt icoane. Pentru că amintirea cea mai înd