Povestea Casei Scânteii a început în 1949, când autorităţile comuniste au decis să construiască un „măreţ edificiu de cultură” la intrarea în Bucureşti, pe locul fostului hipodrom. Dată fiind nevoia de a intoxica populaţia ţării cu mesaje propagandistice, s-a trecut la ridicarea unui „modern centru de industrie poligrafică”. O construcţie-mamut cum e Casa Scânteii (azi Casa Presei Libere), a cărei realizare s-a întins pe mai bine de şase ani şi care a implicat mii de muncitori, n-avea cum să nu strângă în jurul ei numeroase legende, numeroase poveşti. Mulţi dintre cei care s-au perindat pe parcursul anilor pe la Casa Scânteii sunt ferm convinşi şi astăzi că edificiul central e aşezat pe nişte bile – ce fel de bile nu se prea ştie – al căror rol ar fi acela de „a plimba” clădirea încoace şi încolo în timpul unui seism.

Alţii zic că terenul din zonă e din cale-afară de dificil – nisipos şi îmbibat cu apă –, aşa că trebuie să fi existat o soluţie misterioasă de a îmblânzi pământul şi a-l face să primească o clădire de peste o sută de metri înălţime. Se mai spune şi că oficialităţile moscovite sunt cele care au dictat ridicarea unei clădiri aşa de înalte: corpul central trebuia să impresioneze, iar muncitorii care veneau dimineaţa la lucru trebuiau să fie pătrunşi de măreţia construcţiei aflate la intrarea în Capitală.

Un ansamblu, nu o singură clădire

„Scânteia“ publica în fiecare zi scurte poveşti despre cei care contribuiau cu bani la ridicarea Casei Scânteii

Dincolo de numeroasele legende, e şi o falsă impresie care-a căpătat putere şi rădăcini odată cu anii. „Lumea, când spune Casa Scânteii, se referă numai la clădirea înaltă din faţă. Mă enervează treaba asta!”, îşi mărturiseşte indignarea prof. univ. dr. Panaite Mazilu, 94 de ani, membru de onoare al Academiei Române şi cel care a coordonat proiectarea s