Continuăm să lipsim din viaţa Occidentului chiar şi după ce ne-am alăturat lui. Suntem sau nu şi noi în Occident, astăzi?

Când, în răpăitul tobelor, maestrul de ceremonii a invitat în scenă drapelele aliaţilor, defilând mai întâi prin faţa şefilor de stat ai Franţei, Canadei, Marii Britanii şi Statelor Unite, un reporter francez, care transmitea de la Colleville-sur-Mer comemorarea a 65 de ani de la Debarcarea în Normandia (6 iunie 1944), a exclamat: „Acesta este Occidentul, simbolic adunat în vecinătatea celor 9.387 de cruci albe ale soldaţilor americani morţi în Operaţiunea Overlord“. Barack Obama, Prinţul Charles, premierul britanic Gordon Brown, omologul său canadian Stephan Harper şi Nicolas Sarkozy au ţinut patru discursuri, pe aceeaşi lungime de undă, vorbind toţi despre memoria comună, curajul de a înfrunta barbaria nazistă, pace şi nevoia de a rămâne solidari. Dincolo de unele divergenţe ale prezentului, „aliaţii“ au dorit să transmită mesajul că rămân aliaţi nu numai în numele unei ceremonii care celebra un mare moment al istoriei, dar şi în numele unui viitor tulbure, marcat de o criză economică uriaşă şi de mai multe focare de conflict global.

Nicio televiziune, niciun ziar din România nu au găsit important / interesant / demn a-şi creşte ratingul prin transmiterea ceremoniilor din Normandia şi evocarea Operaţiunii „Overlord“. (Am rămas captivi – news alert – ai ultimelor vorbe spuse de Boc & Geoană & Crin & Băsescu.)

Lipsind de la întâlnirea cu istoria în urmă cu 65 de ani, continuăm să lipsim, chiar şi după ce ne-am alăturat Occidentului, din viaţa lui. Suntem sau nu suntem şi noi Occident, astăzi? Nu ştim şi nici măcar nu ne întrebăm. Sigur că avem memorii diferite (a noastră este adânc crestată de 45 de ani de comunism), ritmuri şi temperamente diferite. Dar, dacă am vrut atât de mult (sondajele înregistrau constant peste 80% voinţ