Fundaţia Academia Civică a publicat recent volumul Jurnal. Ultimele caiete, semnat de Doina Cornea. Autoarea nu mai are nevoie de vreo prezentare; totuşi, lectura acestei cărţi rezervă câteva surprize. Fiind mereu discretă asupra propriei sale activităţi de disidenţă din timpul regimului comunist, Doina Cornea îşi recapătă, din fericire, locul care i se cuvine în conştiinţa publică şi prin astfel de texte.

Volumul conţine un Jurnal din perioada ‘88–’89, când era arestată la domiciliu, câteva scrisori, câteva texte „pentru mai târziu“, un scurt Jurnal din anii ‘90 şi transcrierea unei convorbiri în patru: Doina Cornea şi copiii săi: Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, moderată de Georgeta Pop – din august 2002 –, beneficiind de o prefaţă de Ana Blandiana.

Doina Cornea nu se refugiază în scris pentru a uita de securiştii care-i păzeau casa nonstop şi uneori îi interziceau chiar să iasă din curte. Aceştia sunt aproape inexistenţi în paginile Jurnalului. Situaţia-limită pe care o trăieşte Doina Cornea la finele anilor ‘80 îi prilejuieşte mai întâi o incursiune în lumea copilăriei şi a tinereţii. Figurile părinţilor sunt evocate cu grija de a căuta adevărul unor relaţii umane dincolo de complezenţe. Cu alte cuvinte, atunci când Securitatea o intimidează şi o ameninţă, reacţia Doinei Cornea este de a-şi găsi rezistenţa în autocunoaştere. Un exerciţiu mental şi afectiv foarte eficace, susţinut permanent de credinţa creştină. Chiar dacă autoarea n-a conştientizat atunci acest lucru, autoscopia este menită să consolideze fiinţa spirituală a unei persoane supuse distrugerii.

Tăria de caracter explică, desigur, în cea mai mare măsură atitudinea acestei doamne: „Eu nu-mi pierd niciodată nădejdea, când răul vine din afară“. Nicio clipă nu regretă ceea ce a făcut sau nu e copleşită de îndoială. Impresionează simplitatea cu care consideră că a făcut ceva absolut fi