De la începutul stagiunii curente, în septembrie 2008, Teatrul Metropolis a găzduit mai multe premiere: Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, Ajutorul (Imnul) de György Schwajda, Femeia din trecut de Roland Schimmelpfennig, Hamlet de William Shakespeare, Cum m-am lăsat, după romanul Cum m-am lăsat de gândit de Hannes Stein, Pijamale de Mawby Green şi Ed Feilbert. Acestor 6 noi producţii li se alătură un număr de alte 12, unele dintre ele cu premierele în stagiunile trecute, altele revival-uri ale altor spectacole jucate cu ani în urmă în alte teatre, cum este cazul spectacolului Zaruri şi cărţi de Sam Henry Kass, jucat ani la rând la Teatrul LUNI de la Green Hours sau Podu’ (după Podul sinucigaşilor de Paul Ioachim) şi care multă vreme a figurat în programul Sălii Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Acestui portofoliu de 17 spectacole i s-a mai adăugat unul: Azilul de noapte de Maxim Gorki, care a avut premiera la sfârşitul lunii mai.

Spectacolul a fost pus în scenă pentru prima dată la sfârşitul anului 1902, la Moscova, în Teatrul de Artă al lui Stanislavski, căruia Gorki îi promitea, într-o scrisoare din octombrie 1901, că va scrie o piesă: „despre haimanale: un tânăr, un evreu, un actor, un poliţist, un hoţ, prostituate; (...) va fi îngrozitor“. Această piesă, care s-a bucurat de un răsunător succes editorial (la Petersburg, în 1903, pe parcursul a două săptămâni se vânduseră 40.000 de volume cu textul tipărit), nu mai pare o alegere repertorială de actualitate – cel puţin nu în varianta propusă de regizorul Mircea Marin. Spectacolul nu depăşeşte stadiul unei lecturi discrete, în care munca regizorului pare să se fi rezumat la o împărţire a rolurilor în funcţie de calităţile actorilor testate anterior de alţi regizori, pe tipologii asemănătoare de personaje.

Piesa lui Gorki face parte din categoria acelor texte care explorează nat