* cu străzile sale care încep şi se termină pe malul Dunării, Brăila de azi trăieşte din amintirea unor vremuri de legendă * prezentul nu e demn de trecutul idilic, dar spiritul Brăilei priveşte cu speranţă spre viitor

Cu rădăcinile înfipte de sute de ani în malul hrănitor al Dunării, Brăila de azi bâjbâie în negura vremurilor precum un orb bogat, rătăcit de propria moşie şi nevoit să se hrănească din mila trecătorilor până îşi găseşte drumul către casă.

Fiindcă Brăila e ca o nucă: dacă treci de coaja anostă a prezentului, ajungi la miezul savuros al unui trecut de legendă. Aşezat pe un pinten de pământ suficient de înalt cât să fie ferit de capriciile revărsării Dunării, care îl înconjoară pe jumătate, oraşul nostru a ştiut să profite de bogăţiile dimprejurul său. Din dreapta, fluviul i-a dat peşte şi s-a făcut drum de apă, spre lumea largă, din stânga au curs grânele câmpiilor mănoase ale Bărăganului. Dar, la aşa o aşezare strategică, istoria nu a fost întotdeauna binevoitoare. Ştefan cel Mare a trecut Brăila prin foc şi sabie, când prosperitatea ei făcea de râs porturile moldovene, iar pe urmă au venit turcii şi au luat-o în stăpânire pentru aproape 300 de ani, până în 1828, cînd a fost eliberată de ruşi şi returnată Valahiei. În timpul primului război mondial oraşul a suferit cumplit sub ocupaţie nemţească pentru ca, 30 de ani mai târziu, să intre în regimul comunist, care avea să-i distrugă personalitatea.

Micuţa Vienă

Dacă Bucureştiul a fost, cîndva, micul Paris, Brăila a semănat, păstrând proporţiile, bineînţeles, cu o micuţă Vienă. Asta se întâmpla în ultimele decenii ale secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX, când portul dunărean dădea măsura unei economii româneşti în plin avânt. Prosperitatea venea pe Dunăre, cu banii armatorilor, care-şi aduceau navele aici, să le încarce cu tot felul de mărfuri. Întâi de toate erau cereal