Am fost la o nunta in Iasi. O nunta care a respectat traditiile romanesti doar in ceea ce priveste horele, batutele, sarbele si felurile de mancare servite de-a lungul noptii - sapte la numar. La capitolul fotograf si cameraman, nunta a iesit din tipare. Cineva vazuse "Nunti, muzici si caste video".
Sambata seara Iasiul era plin de mirese si miri. Am numarat cel putin sapte cupluri care incercau sa realizeze "imagini nemuritoare" in fata Palatului Culturii, punctul central al orasului. Mi-am adus aminte de documentarul lui Tudor Giurgiu "Nunti, muzici si casete video", in care regizorul prezinta munca pe care o depun fotografii si cameramanii pentru a aduna "amintiri de neuitat", dar si pretentiile ori grija pentru detalii stupide ale mirilor. Am comentat apoi cu o prietena faptul ca ar fi fost amuzant sa fie un fotograf care sa doreasca sa realizeze scurtmetraje regizate sau "povesti de dragoste la Palat". Dar, nu, mirii nu au dorit acest lucru, ca atare s-au folosit de colegii fotoreporteri pentru instantanee care, parca, fac mult mai mult decat pozele la comanda. De la documentarul citat – despre care toata lumea a spus ca este o "ironie" la adresa celor angajati pentru a face fotografii sau filmari la nunti – si pana la o discutie despre starea filmului romanesc a fost un pas destul de mic. In timp ce la celelalte mese se bea si se manca la noi se dezbatea cu foc anul 2009 al cinematografiei romanesti, mai ales ca o parte dintre nuntasi tocmai ce venisera de la TIFF. Concluzia a fost una (si buna!): filmele romanesti sunt bune, sunt extraordinare… pacat ca publicul lipseste.
Doamna Andreea Alexandru din Bucuresti, care impartasea acelasi sentiment de "greata" pe care l-am avut si eu la un film vizionat la un cinematograf din Mall, se intreba, de asemenea, de ce lipseste publicul de la proiectiile peliculelor romanesti. «In urma
