„Ne aflam in anul 2018. Ziua Judecatii a venit si a trecut” – suna primele cuvinte din notele de productie ale celui de-al patrulea „Terminator”. E reconfortant sa stii ca mai ramane ceva dupa Apocalipsa care vine si trece ca acceleratul lui Toparceanu. Adica cel putin trei-patru speriati care lupta impotriva masinilor. Merita filmul? Cineva spunea ca e un fel de joc video pentru lenesi.

Dar multe dintre filmele care se fac acum in America sunt un fel de jocuri video pentru oameni care nu trebuie sa miste niciun neuron. Chiar daca nu se bazeaza pe urmariri si confruntari.

Faptul ca sunt realizate dupa sablon ne pune in situatia de a sta ca popandaii si de a privi neimplicat filme turnate dupa retete verificate. Singurele imbunatatiri sunt la nivelul, ca sa zic asa, al caroseriei: efectele speciale, costumele, scenografia, permutarea vedetelor.

Evident, „Terminator: Salvarea” nu e Shakespeare, dupa cum nici filmul lui James Cameron din 1984, primul din serie, nu pretindea ca e „Hamlet”. Dar daca Arnold Schwarzenegger avea umor, nu mai e cazul acum.

Schwarzy apare intr-un singur loc, dar ce vorbesc, nici macar nu e el, ci figura lui data prin masina de spalat a computerului. Nici robotul T-800 nu mai exista asa cum il stiam din SF-urile grosolane (haha) ale anilor 80, caci forma acestuia s-a trecut de mult.

(T-600 este pe langa T-800, in opinia regizorul McG, ca un Buick din 1957 pe langa un Mercedes din 2009). Probabil ca, asa cum alcoolul absoarbe magneziul din organism, si tehnicizarea a mancat umorul din filmele americane de aventura sau actiune.

Uitati-va la „Razboiul stelelor” in care tot poporul coreean are acum sabii laser, de toate culorile, si unde nu mai gasesti o poanta. Toate luptele si conflictele sunt al naibii de serioase.

Mi-au placut notele de productie de la „Terminator: