Era singura fabrică din ţară care producea insecticid biologic nepoluant şi stimulente de hrană pentru animale şi păsări. Unul din trei calafeteni fie a lucrat la Biosinteze, fie a avut rude care au fost angajate acolo. Uriaşa fabrică a murit în urmă cu câţiva ani. Au rămas scheletele de beton şi fier ruginit, deasupra cărora fac roată cârduri de ciori. Cât vezi cu ochii, numai ruine.

Un gard de beton cu sârmă ghimpată şi o poartă cu o pancartă ruginită ne arată că am ajuns la Biosinteze Calafat. Suntem la câţiva kilometri de municipiu, pe platforma industrială. Am făcut şapte minute cu maşina de la un capăt la altul al Biosintezei. E imensă. Scheletele de beton sunt la tot pasul, iar cioburile geamurilor sparte atârnă într-o rână ca după bombardamente. Un cârd de ciori care zboară pe deasupra ruinelor industriale fac peisajul şi mai jalnic. Croncănitul lor se sparge cu ecou de zidurile dărăpănate. Un fior mă trece pe şira spinării. Îmi fac mult curaj şi păşesc mai departe. Ştiu că acolo a fost, odinioară, o fabrică importantă. Acum pare doar un cimitir de beton. Portarul şi echipa GdS sunt singurii oameni pe o rază de câţiva kilometri. În spate funcţionează doar Fabrica de amidon, separată de restul gigantului industrial în cauză.

Istoria unui colos

„Când porneau compresoarele de la Biosinteze se punea în pericol sistemul energetic naţional. Consumau, la pornire, mai mult decât tot judeţul“. Aşa îşi începe istorisirea Alexandru (Sandu) Pârvan, care şi-a dedicat 23 de ani din viaţă unei singure companii: Întreprinderea de Biosinteze Calafat. Nu ştiu dacă exagerează sau nu, dar pe parcursul discuţiei noastre îmi dau seama că mi-am ales omul potrivit pentru o istorie a fostei fabrici de biosinteze. Sandu Pârvan ar putea să scrie un roman despre tot ceea ce a însemnat fabrica pentru economia naţională şi pentru propria-i persoană