La priveghiul bunicii am fost duminică, în timp ce, prin alte părţi, unii oameni îşi înmormântau voturile în urne. Bunica părea că doarme şi, pe când bocitoarele îşi depănau în plânsete amintirile legate de ea, dincoace, în curte, o tuşă din sat ne împărţea pe şest bilete cu însemnele unui partid şi ne făgăduia că, un pic mai pe seară, vine un nene cu un microbuz să ne ducă până la secţie, că se face târziu şi-i păcat să nu votăm.

Tăcută, în satul ei european fără canalizare şi trotuare, bunica dormea fără să respire, în vreme ce rudele venite să-şi ia rămas bun de la ea se aprinseseră într-o dezbatere socio-politică cu parfum electoral. Chiar aşa, nemişcată, ca o statuie de ceară, bătrâna părea că le ştie pe toate. În fond, le văzuse pe toate: războiul care-i ologise bărbatul, foametea care-i prăpădise un băiat, comunismul care-i răpise rudele şi i le ucisese la canal, apoi tranziţia fără sfârşit şi fără noimă. Îşi înmormântase părinţii, soţul şi fraţii, ba îşi condusese la groapă şi câţiva copii. Se împăcase cu rostul fără rost al vieţii şi-şi aşteptase, cuminte, sfârşitul.

Pe bunica, cea mai bătrână femeie din satul său european, am coborât-o în pământ luni, iar groparii au bătut cuie în capacul pus peste ultimele vise şi speranţe ale generaţiei sale. În timpul ăsta, cei-plini-de-viaţă se certau la televizor, neştiind care dintre ei a câştigat cu adevărat alegerile. Şi în vreme ce noi, ceilalţi, murim câte puţin, ei continuă să se certe. Dar niciunul dintre ei nu pare să pună preţ pe faptul că, de fapt, miza gâlcevei lor o reprezintă chiar vieţile noastre.

Mai trist e că nici noi nu mai înţelegem asta şi că ne întoarcem resemnaţi în casele din oraşele şi satele noastre europene, unde weceurile din fundul curţilor seamănă izbitor cu urnele de vot. La priveghiul bunicii am fost duminică, în timp ce, prin alte părţi, unii oamen