Noul joc de-a vacanţa aglutinează abil râsul, drama şi manifestul social. Radu Afrim pătrunde în mediul corporatist şi îi subminează scorţoşenia, trimite vacanţa peste umanoizii robotizaţi, îi reumanizează, le revalorifică potenţialul afectiv. Regizorul îi îndrăgosteşte pe birocraţi de tot ceea ce nu sunt, le injectează în creier libertatea şi îi infectează cu personalitate.
Afrim ironizează prin discurs regizoral patetismul scrierii dramatice, travestind un personaj-cheie şi vulgarizând copios unele pasaje greţos-romantice.
Spectacolul „Jocul de-a vacanţa“ (opţiune 9), regizat de Radu Afrim la Teatrul Municipal din Baia Mare, instituie o nouă ordine semantică în textul lui Mihail Sebastian, ierarhizând altfel priorităţile naraţiunii.
În piesa originală, personajele îşi consumă interacţiunile în 1936, la pensiunea Weber, o vilă construită undeva în munţii Ardealului. Radu Afrim lecturează povestea, în versiunea ei nouă, la un etaj al unei clădiri de birouri din 2009, unde tastele computerelor latră ca nişte mitraliere stricate. Iar Ştefan decide să ia „altitudine“ în faţa rutinei agresive, muncii înjositoare şi automatizării sentimentale.
Scoate un pistol şi îşi sechestrează colegii. „Ameninţaţi“ cu libertatea, ostaticii renunţă la morgă, scapă de telefoanele mobile, rup orice legătură cu exteriorul şi încep să trăiască în dictatura lui „dolce far niente“.
Evadarea personajelor din fosta lor viaţă este totală. Captivi în vitaminizanta lene absolută, Ştefan Valeriu, Bogoiu, Madam Vintilă, Corina şi Jeff reînvaţă să comunice. Îşi dau jos măştile de conjunctură şi vorbesc, toţi odată sau în schimburi de mingi 1 la 1.
Afrim riscă total şi conştient, dar fără să aibă ceva de pierdut, transformând-o pe doamna Vintilă în personaj masculin. Profitând de armonia sincerităţii laxe, care le con
