Dacă ar fi fost la conducerea Congregaţiei Creştine din Samoa şi ar fi avut atât de mulţi bani în bancă, ce ar fi făcut Dumnezeu? Într-o perioadă în care multe familii se străduiesc să supravieţuiască, este de neconceput faptul că o biserică cere enoriaşilor săi să cumpere maşini nou-nouţe pentru unii dintre pastori. Care biserică şi unde în Samoa se întâmplă acest lucru - nu e relevant. Ideea îţi dă fiori când te gândeşti la problemele cu care se confruntă oamenii. Vorbim de familii care, zilnic, se chinuiesc să pună ceva pe masă, care trăiesc la limita sărăciei.
În Samoa, ştim cu toţii, donaţiile către biserică sunt un mod de viaţă. Ele fac parte din cultura noastră. Poate că există unii enoriaşi care sunt fericiţi să se lupte să strângă banii necesari pentru aceste automobile. Este OK. Este decizia lor. Dar, foarte adesea, mulţi se chinuiesc în tăcere. Sunt oameni care ştiu că nu au mijloacele necesare să facă ceea ce li s-a cerut, dar o fac oricum, din obligaţie şi din teama de a nu se face de ruşine.
Este păcat. Pentru că ştim cu toţii, inclusiv pastorii, cum stau lucrurile. Aceşti oameni vor împrumuta banii pe care nu îi au, vor cere de la rudele care nu au nici ele şi vor reduce din cheltuielile proprii, necesare vieţii. Astfel vor putea ţine capul sus. Această cultură ridicolă a mândriei, care a fost cultivată şi încrustată în comunitatea noastră, trebuie să ia sfârşit. În vremuri grele ca acestea, oamenii ar trebui încurajaţi să înveţe să spună „nu“ atunci când nu au.
Ironia este că mulţi oameni săraci continuă să dea bani bisericilor, care s-au îmbogăţit deja foarte mult. Sunt atât de bogate, încât una dintre ele şi-a construit un hotel, alta are planuri pentru deschiderea unui muzeu, altele au cumpărat proprietăţi de mai multe milioane.
În ciuda recesiunii, continuăm să fim martori la construirea m
